Sărbătoarea zilei de 1 Mai le-o datorăm câtorva muncitori din Chicago. Acum mai bine de 120 de ani, ei au luptat şi au obţinut dreptul la ziua de muncă de opt ore. Uitându-ne în jur, la România anului 2010 - trebuie să ne amintim de jertfa acelor muncitori, iar în faţa memoriei lor ar trebui să ne plecăm frunţile ruşinaţi.
În condiţii mult mai favorabile decât ale acelor timpuri şi după 20 de ani de schimbări, reforme, succesiuni la guvernare, greve şi proteste, noi nu am reuşit să construim decât o ţară care ne nemulţumeşte. Cu un stat nu doar opresiv, dar şi neputincios. Cu o guvernare incompetentă şi coruptă. Cu servicii de educaţie, sănătate şi securitate scumpe şi proaste.
Cu un nivel de trai printre cele mai scăzute din Europa. Cu o populaţie obosită de sărăcie, demagogie, nedreptăţi, dar mai ales obosită de speranţe înşelate. Cu pensii şi salarii "nesimţite", pe care le invocăm uitând că adevărata nesimţire nu constă în existenţa salariilor şi pensiilor mari, ci în faptul că ele nu sunt rezultatul unei munci cinstite şi bine făcute.
Pentru că toate aceste lucruri sunt adevărate, 1 Mai 2010 nu poate fi o zi de sărbătoare.
Nu de o schimbare a Guvernului avem nevoie, ci de o schimbare a guvernării. Nu de o vânătoare de vrăjitoare avem nevoie, ci de schimbarea radicală a opţiunilor fundamentale care stau la baza guvernării şi care modelează economia, societatea şi viaţa de toate zilele a românilor. 1 Mai 2010 nu poate fi o zi de sărbătoare, căci cele 4,5 milioane de salariaţi ai României nu au nimic de sărbătorit. Nu ar trebui să fie nici o zi a protestelor antiguvernamentale, căci simpla schimbare de Guvern nu poate duce decât la noi dezamăgiri.
Dispreţul faţă de muncă şi condamnarea socială şi politică a celor care muncesc reprezintă miezul putred al societăţii pe care am creat-o în ultimele două decenii. Î
