Felul în care mi-am început plimbarea de ieri a fost unul cât se poate de obişnuit. Probabil că n-aş fi ajuns niciodată să scriu despre aşa ceva – fiindcă e de parcă aş scrie cum mă ridic să-mi iau o cană cu apă – dacă n-ar fi fost colosalul final. Furtul. Cu o mică agendă în geantă, am pornit prin centrul oraşului, luând librărie după librărie în căutarea unor fragmente din cărţi. Atunci când traduci, face parte din rutină să ai nevoie de traducerile deja existente ale unor citate incluse în cartea la care lucrezi. Scriitorul citează un vers, răstălmăceşte două vorbe ale vreunui alt autor, iar tu trebuie să cauţi, dacă există deja traduse, operele din care se citează. Să pui în româneşte versiunea „consacrată” şi-o mică notă de subsol. Obişnuiesc să îmi notez toate aceste citate într-o agendă şi să ies la vânătoare atunci când se adună un buchet, dacă nu am deja în casă cărţile necesare. De multe ori se întâmplă să am originalul, nu şi traducerea, sau să am o traducere care nu se potriveşte foarte exact, iar atunci să-mi doresc să văd şi o alta. Prefer să merg în librării, nu la biblioteci. Desigur, într-o bibliotecă aş avea şansa să găsesc totul la un loc. Dar librăriile sunt mai calde, au un aer tot mai primitor, unele au şi canapele sau scaune care te invită la un mic popas, la lectură. În plus, acest tur îmi este şi un motiv – unul dintre acele motive care condimentează plimbarea unui om care lucrează acasă şi nu prea găseşte impulsuri să iasă. Căutarea prin librării este o plăcere, o aventură foarte pe gustul câinelui de vânătoare. Câinele scotocitor. Cel mai adesea caut versiuni diferite ale unor traduceri existente, când vorbim despre autori mari. De exemplu, atunci când în cartea tradusă apare un rând din vreun mare poet, îmi place să caut toate versiunile traduse la noi, uneori două, trei, ca să văd care anume mi se potriveşte în context, care a păstrat vor