Părăsind intempestiv reuniunea de la Bruxelles a celor 27 de şefi de state şi guverne ale ţărilor UE, primul-ministru britanic David Cameron i-a lăsat preşedintelui francez Nicolas Sarkozy un răvaş ascuns într-o sticlă de şampanie:
"Cher Nicolas,
Je suis venue te dire que je ne reste pas, que je ne reviendrai pas... Par dela les remords et les regrets, essaie de me pardonner de ne pas pouvoir etre celle que tu souhaitais.
La Grande Bretagne, 9 decembre 2011"
....
"Dragă Nicolas,
Am venit să-ţi spun că nu rămân şi nici nu voi reveni... Dincolo de remuşcări şi de regrete, încearcă să mă ierţi că nu pot fi cea pe care ţi-o doreai.
Marea Britanie, 9 decembrie 2011"
.....
În dimineaţa zilei sus-amintite, cei 26 de corifei europeni rămaşi au citit acest mesaj printre picăturile amare de şampanie trezită. Amestecul de dragoste şi teamă ce se degaja din epistola britanică a fost ignorat cu bună ştiinţă pentru a nu periclita euforia desuetă a "reîntregirii familiei europene". Reconcilierea era atât de importantă încât nimeni nu avea chef să rememoreze episoadele năbădăioasei poveşti de dragoste europene şi cu atât mai puţin să încerce să descifreze avatarurile unei legături imposibile, bazate pe tot felul de interese meschine şi mercantile, dar niciodată pe încredere şi respect.
Partea I. Logodna
Povestea de dragoste înfiripată cu ani în urmă se consfinţea pe 7 februarie 1992, la Maastricht, prin semnarea Tratatului Uniunii Economice, Politice şi Monetare Europene.
În 1992 piaţa monetară era în fierbere. Germanii ţineau dobânzile foarte sus pentru a-şi sprijini moneda după unificarea 1-1 cu marca est-germană, într-un pariu al cancelarului Kohl considerat de toţi economiştii vremii un pariu sinucigaş. Regulile după care se făceau schimburile valutare în Europa constituiau aşa-numitul Şarpe Monetar sa