Constatăm adesea că fenomene şi tendinţe recente ale limbii nu fac decît să repete procese mai vechi, omologate de studiile istorice. Schimbări fonetice, morfologice (adverbe care devin prepoziţii, demonstrative care se transformă în articole) şi mai ales semantice (lărgiri şi restrîngeri de sens, procese metaforice şi metonimice, transferuri de la concret la abstract) se petrec în actualitatea imediată, de multe ori ajutîndu-ne să înţelegem mai bine evoluţiile din istoria limbii.

Procesul de scurtare a unor forme verbale prin căderea finalei, mai ales în îmbinări tipice cu o conjuncţie - cre'că, las'că, poa'să, tre'să - se poate compara cu modul în care au fost produse în limba română adverbe ca parcă şi cică. Evident, orice analogie e parţială: cele două cuvinte s-au format din prezentul unui verb regent urmat de conjuncţia că - pare că, zice că - , dar fenomenul fonetic nu a fost absolut identic: apocopă (cădere a finalei) în cazul lui pare, afereză (pierdere a unui segment iniţial) pentru zice. Apocopa e mai normală, pentru că, aşa cum observa Sextil Puşcariu, "energia şi precizia articulării scade, în limba română, la sfîrşitul cuvîntului" (Limba română, II, Rostirea); silaba sau silabele de după cea accentuată sînt mai uşor de omis în pronunţarea rapidă. în cazul lui zice că, trebuie luată în consideraţie frecvenţa considerabilă cu care formula se repetă în naraţiunile oral-populare, marcînd reproducerea dialogului şi reliefînd unele secvenţe (chiar de mai multe ori în interiorul aceleiaşi replici); formula devine un adevărat tic şi e adesea redusă: ice-că, 'ce-că etc. în Stilistica limbii române (1944), Iorgu Iordan cita evoluţia către cică (în capitolul "Dispariţii de sunete"), explicînd-o însă în termenii pur afectivi care caracterizau perspectiva sa asupra oralităţii - şi care în acest caz apar cu totul forţaţi: "trebuie să pornim de la emoţia