N-am înţeles şi nici nu cred că voi înţelege vreodată ura faţă de opinie, manifestată îndeosebi pe bloguri şi în televiziunile explicit partizane. Sursa: EVZ
Mă refer, desigur, la opiniile neconvenabile, nu la corurile perfect dirijate de regizori ştiuţi sau neştiuţi. Oricât m-aş strădui, nu pricep prin ce mecanisme psihologice intoleranţa la ideile celuilalt se transformă în prilej de a-l discredita pentru felul cum arată, pentru culoarea sau absenţa părului, pentru fotogenie sau lipsa fotogeniei, pentru păcate reale sau imaginare, dar care n-au nicio legătură cu subiectul. Manifestân du-te în spaţiul public, devii hrana a mii de piranha, care de-abia aşteaptă să devoreze pe oricine vorbeşte şi gândeşte altfel decât ei sau gaşca din care fac parte. Pentru că-ţi semnezi articolele, n-ai niciun drept. Ei, pentru că sunt anonimi, pot afirma orice. Tu, pentru că-ţi asumi sub propriul nume părerile, eşti vândut şi trebuie să fii interzis. Ei, pentru că sunt laşi, ascunzându- şi cu grijă identitatea cu ajutorul şmecheriilor tehnologice, sunt "gânditori independenţi".
Din câte-mi dau seama, s-au conturat câteva categorii distincte de inşi pentru care tu, naivul care scrii la ziar, eşti ţinta favorită. Cei mai lipsiţi de imaginaţie sunt angajaţii partidelor. Pentru ei, eşti duşmanul by default. N-au ceva personal cu tine, nu ştiu ce faci, ce gândeşti, cum arăţi. Au primit însă ordin de la superior şi, săptămână de săptămână, scuipă în subsolul articolului tău neobosite sintagme despre nemernicie, slugărnicie, corupţie, banditism, demenţă ori ticăloşie. Cu toate că lexicul e "hard", simţi la ei un fel de lehamite, de neimplicare, de neparticipare afectivă. Simpli mercenari, execută o misiune şi nimic mai mult. Din acest motiv, repetă fără tragere de inimă poncifele şi epitetele infamante. Când partidul va decide că merită să fii lăudat, o vor face cu a