Spre deosebire de majoritatea ţărilor Uniunii Europene, în Romania, copiii bolnavi de cancer nu au întotdeauna acces la tratamentul optim. O parte din mecanismele prin care societatea romanească gestionează – după posibilităţi? – „boala secolului 21”, sunt revelate într-o anchetă realizată de dra Sorina Vasile. (...)

Ce înveţi după o săptămână-maraton în care ai căutat printre rănile oncologiei pediatrice.

O poveste incertă despre o societate care nu crede că poate schimba ceva.

La sfârşitul lunii martie a anului acesta, într-o sală mică şi friguroasă, profesorul universitar Lazăr Vlăsceanu îşi învăţa studenţii de la Facultatea de Sociologie din Bucureşti cum să înţeleagă lucrurile pe care le văd pe stradă, în tabloide şi la TV: „Anul 1990 a marcat un nou început şi o nouă perioadă a despărţirilor şi discontinuităţii. (…) De-abia am scăpat de oprimarea vechiului regim şi criticii noului regim ne asurzesc cu reproşurile lor. Am devenit o societate de egoişti, solidarităţile cele mai elementare s-au erodat peste măsură (…) România pare că ne sufocă pe toţi. O criticăm cu toţii, deşi este produsul tuturor“. Carmen Uscatu şi prietena ei cea mai bună, Oana Gheorghiu, nu au auzit niciodată discursul ăsta. Acum doi ani, într-o zi călduroasă de aprilie s-au îmbrăcat în tricouri albe şi au scandat în faţa Guvernului ca să-l ajute pe Dragoş, un copil bolnav de cancer pe care atunci nici nu-l cunoşteau. Copilul trebuia să meargă la transplant de celule stem în străinătate, iar dosarul lui a stat la Direcţia de Sănătate Publică câteva luni. Era prima oară când încercau ceva în genul acesta şi simţeau că toată lumea le ia de nebune. Totuşi, a funcţionat. Dosarul lui Dragoş a fost aprobat. Nici acum Carmen şi Oana nu-şi pot explica de ce copilul acela le-a făcut să iasă din amorţeala şi resemnarea că „oricum nu poţi schi