Când materia se potoli în jurul lor, cal şi delfin se întoarseră unul spre altul, gâfâind, veseli acum amândoi, ca nişte copii care au comis o şotie sau precum doi bărbaţi care şi-au încercat puterile. - Am câştigat! , reuşi Fred să spună, printre sughiţuri de oboseală.
Pegas nu-şi regăsise deloc suflul, aşa că nu spuse nimic, mulţumindu-se să dea din cap a lehamite: fie cum spui tu.
În clipa aceea, undeva, departe, pe ocean, se auzi un tunet. Fred se răsuci în loc, privind în larg îngrijorat, şi spuse:
- Trebuie să plec, nu vreau să mă prindă furtuna aproape de ţărm.
Şi, înainte ca Pegas să mai apuce a spune ori face oarece, dispăru sub apă, reapărând, peste câteva secunde, mult mai departe, gonind spre orizont.
Calul privi lung timp după el, apoi se întoarse spre continent, căutând drumul spre casă. Şi îngheţă. În faţa lui se ridica, alb, un ţărm de piatră. Privi atunci înapoi, de-a lungul plajei pe care alergase. Zidul stâncos părea să nu aibă sfârşit. Oare cât de mult se îndepărtase de locul în care descoperise Oceanul şi pe Fred? Pufni nervos şi speriat. Chiar lipsit de orice experienţă de orientare prin lumea largă, logica îi spunea că ar trebui să refacă drumul în sens invers. Dar ceva imposibil de definit îl îndemna să procedeze altfel. Râpa din stânga lui îl provoca. Trebuia, trebuia s-o urce! Se amăgi cu argumentul că, de sus, va putea vedea imediat calea spre casă. Fornăi încă o dată, agitat, şi porni hotărât spre poalele zidului stâncos.
Un perete de piatră poate fi o joacă pentru o maimuţă, un şarpe, o capră sau chiar un om - însă este un afurisit de chin pentru un animal masiv, dotat cu picioare fragile, terminate cu copite rigide. De la primii paşi, Pegas alunecă şi se izbi de pietre, julindu-se. Dar nu abandonă. Pas după pas, aşezându-şi picioarele cu mare grijă pe micile neregularităţi ale râpei, cu gleznele tremurâ
