În 1924, la Jocurile Olimpice de la Paris, România, înscrisă ca a treia participantă în turneu la rugămintea Franţei, obţinea medalia de bronz la rugby. În 1991, România pierdea cu 30-3 în faţa Franţei într-un meci de Cupă Mondială. Întrebat de ce nu au fost menajaţi titularii, din moment ce nimeni nu se aştepta ca România să şi câştige partida respectivă, un oficial român a răspuns, sigur pe el şi sportiv, că un asemenea gest nu ar fi fost decât o ofensă gratuită adusă Franţei.

De ce, la aproape 70 de ani distanţă, se cuvenea încă să fim recunoscători Franţei? Întrebarea nu este lipsită de sens. Răspunsul este complex şi implică o analiză a întregii istorii a sportului românesc, o istorie la care jucătorii de rugby au contribuit mult mai mult decât prin simpla „împământenire” a unei discipline despre care multă lume crede că „e un joc de rândaşi practicat de gentlemen”. Iar în cazul românesc, această zicală populară surprinde, de fapt, atât esenţa unei discipline sportive, cât şi interesanta ei istorie.

Când spunem „rugby“, ne gândim automat la William Web Ellis şi la actul său de revoltă. Numele lui Thomas Arnold, directorul colegiului de la Rugby, este la fel de important. Dar, ca şi în cazul fotbalului, istoria acestei discipline este mult mai lungă şi mai complexă.

„A”-ul din F.I.F.A. vine de la termenul „asociaţie” şi nu de la „amator”. „Fotbalul-asociaţie” este o formă a jocurilor cu mingea cunoscute în Evul Mediu. Ca regulă generală, mingea putea fi manevrată atât cu piciorul, cât şi cu mâna. Rugby-ul şi fotbalul american, dar şi jocul de calcio din Italia sau soule din Franţa fac parte din aceeaşi categorie.

De la jocul cu mingea la rugby şi fotbal

Absenţa nu atât a unor reguli privind desemnarea câştigătorului, cât a celor privind grija pentru siguranţa adversarului (sau a coechipierului) a dus la interzicere