Evenimentele ce se aseamănă cu siguranţă nu-s identice. E valabil şi pentru recentele manifestări din Bucureşti şi din ţară. Cei ce văd asemănări cu Piaţa Universităţii de acum 22 de ani au motivele lor. La fel şi cei ce le compară cu mişcarea indignaţilor din Spania, din vara 2011. La fel şi cei ce întrevăd o paralelă cu Primăvara arabă a anului trecut. Dar dacă e ceva mai mult? Haideţi să insistăm puţin.

În Piaţa Universităţii – ’90 se răzbuna dezamăgirea după ruinarea speranţelor (naive sau întemeiate) din decembrie ’89. În piaţă, atunci, era multă lume, dar tot acel conclav mergea în contra curentului popular – care evident era mai curînd favorabil lui Ion Iliescu. Acum, în 2012, în piaţă a venit un număr relativ mic de oameni – dar e cert că marea majoritate a românilor, pe fond, empatizează cu nemulţumirea din stradă. În plus, spre deosebire de 1990, protestul de acum s-a ramificat notabil: de la Slobozia (unde au ieşit în stradă 100 de oameni care altădată n-ar fi ieşit în frig nici pentru mici aburinzi) şi pînă la Baia de Arieş (unde a ieşit unul singur, urmat mai apoi de alţi cinci!) sau pînă în sala de consiliu a TVR – unde dna Rodica virgulă Culcer pare a fi ajuns la capătul unei cariere (destul de cacofonice ea însăşi, dac-o priveşti atît înainte, cît şi după 1989). Ar putea fi „indignarea“ un cuvînt-cheie pentru ceea ce i-a adunat pe oameni acum? Cu siguranţă, da. Nu un lider i-a adunat pe oameni şi nici un program, ci o mare lehamite – în care se amestecă dezamăgirea la adresa puterii şi suspiciunea la adresa opoziţiei. Asemănarea cu Primăvara arabă constă în alt detaliu: ca şi la Tunis sau Cairo, s-au văzut cei ce-au ieşit în piaţă – dar nu putem întrevedea, deocamdată, cine vor fi beneficiarii contestaţiei. Judecînd la rece, există măcar două evoluţii posibile: 1) acest semnal de alarmă poate trezi politica românească din băltire şi poate re