La noi, Mahatma Ghandi, Martin Luther King, Nelson Mandela sau Lech Walesa ar muri anonimi. La ora când scriu aceste rânduri, Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie, se află în cea de-a 68-a zi de grevă a foamei. A slăbit 25 de kilograme, iar prelungirea protestului său se duce, cu paşi repezi, către ireparabil. Ce vrea Teodor Mărieş? Vrea ca Ministerul Public şi procurorul general să aplice o hotărâre a CEDO, potrivit căreia dosarele Revoluţiei şi ale Mineriadei trebuie să fie puse la dispoziţia Asociaţiei. Vineri, CEDO a reiterat cererea către autorităţile române. Degeaba. Dosarele rămân sub cheie.
Însă nu gestul disperat al lui Teodor Mărieş este cel care şochează. Ci indiferenţa mută şi agresivă care îl înconjoară. Este adevărat, au existat câteva luări de poziţii şi au fost semnate câteva apeluri. S-au scris câteva articole. Dar nu s-a mişcat până acum nici măcar un muşchi pe chipul osificat al societăţii româneşti. Marile gesturi de solidaritate au lipsit. Nu e obligatoriu ca toţi să fie de acord cu fondul demersului lui Teodor Mărieş. Poate că unii vor avea ceva rezerve. Au acest drept. Dar, oare, putem fi de acord ca un om să fie lăsat să moară pentru o idee, atât timp cât pretindem că trăim într-o ţară normală?
Din păcate, în România de azi e demodat să îţi pui sănătatea şi viaţa în pericol pentru o convingere. Iar autorii apar ca nişte ciudaţi şi neadaptaţi, rătăciţi în lumea pragmaticilor. Trăim într-o societate în care individualismul, acest catalizator ce îi face pe oameni să reuşească prin forţe proprii şi să nu mai depindă de stat, este confundat cu cinismul, este opus solidarităţii şi responsabilităţii. Ni se pare că ne-am rezolvat problemele de conştiinţă şi am închis rănile trecutului doar fiindcă ne înghesuim la mall şi ne umplem, disperaţi, coşul la supermarket. Dar, după ce aţi mâncat pe săturate, priviţi