Oboseala incepe sa se simta. Azi, ora 11, ne-am imbulzit la filmul chinezesc „24 City” (proiectia era la cea mai rea sala, Bazin, unde nu prea exista hol, si s-au format doua cozi, nimeni nestiind la care sa stea daca avea badge roz, albastru, alb etc), pentru ca, o data inceput filmul, fiecare sa se relaxeze. Un domn de langa mine a inceput sa sforaie discret dupa o jumatate de ora, tanara din stanga molfaia din guma a sictir surd.
Reactii firesti: filmul lui Jia Zhangke te pierdea pentru ca, in ciuda unui ambalaj curat, vag estetizant, preluat din alte documentare (si care nu dadea rau, dovedea un oarecare simt vizual), persoanele obisnuite de pe ecran nu-ti spuneau lucruri interesante despre istoria Chinei sau despre istoria lor personala.
Editia din acest an a festivalului e poate prima in care amestecul de genuri e cel mai pregnant. Documentar de animatie sau combinatie de documentar cu fictiune, e evident ca selectionerii vor sa ne arate cat de creativi sunt cineastii de azi, „cat de bine stam”.
Sa nu fim atat de exaltati. Mai nou, daca vrei sa iei interviu unei personalitati, trebuie sa scoti bani din buzunar. (Inainte de Festivalul de la Berlin, m-am inscris la un interviu cu Mike Leigh si mi s-au cerut 1000 de euro sau de dolari, ma rog, tot aia, pentru ca nici nu se punea problema sa mi-i dea cineva). Anul asta ti se cer in multe locuri bani si la Cannes. Cica Robert De Niro costa 1500 de euro (sau de dolari, tot aia pentru noi). Ca sa ce? Vedetele spun de multe ori foarte putine lucruri interesante. Iar faptul ca ziaristii trebuie sa plateasca pentru interviuri, spune Mihai Gligor, care e presedintele Asociatiei pentru Promovarea Filmului Romanesc (APFR) si pe care l-am intalnit ieri la pavilionul romanesc, se datoreaza faptului ca productia de film e peste tot in suferinta.
De departe, Woody Allen pare sa n-
