Dupa ce ani in sir ai stat in cusca, in momentul disparitiei zabrelelor n-a venit si libertatea. Altfel spus, dupa ani si ani in intuneric, ochilor le trebuie ceva timp sa vada, asta daca nu cumva s-a instalat orbirea. Dupa ce am vazut cu ceva timp in urma inghesuiala pe locurile de munca din strainatate, am stat si m-am intrebat daca mirajul strainatatii a ramas acelasi pentru romani ca inainte de ‘89 sau ca la inceputul anilor ‘90.

Ciudat, foarte ciudat, imi reamintesc cum existau pe vremea lui Ceausescu oameni care n-ar fi parasit Romania pentru nimic in lume. Dictatura, comunismul, Securitatea, nimic in cele din urma nu i-ar fi facut sa plece. Si nici macar nu era vorba de patriotism la cei mai multi dintre ei atunci cand argumentau de ce n-ar fi plecat.

Familia, prietenii, slujba, locurile, oamenii erau motivele lor pentru care n-ar fi plecat niciodata, subliniez niciodata, din Romania. Chiar asa, daca inainte de ‘89 Ceausescu ar fi deschis granitele, oare cati dintre romani ar fi plecat in strainatate? Poate ca vor veni unii care o sa-mi spuna ca la cum era Romania anilor ‘80 ai fi plecat oriunde numai sa nu ramai sa imparti aceeasi tara cu Ceausescu. Nu sunt asa de sigur, de asta ma si intreb. Cred ca raspunsul il dau anii grei, infernali de comunism.

Dupa ce ani in sir ai stat in cusca, in momentul disparit iei zabrelelor n-a venit si libertatea. Altfel spus, dupa ani si ani in intuneric, ochilor le trebuie ceva timp sa vada, asta daca nu cumva s-a instalat orbirea. Martorii unui sistem pentru ca incet-incet sa devenim prizonierii lui, noi deveniseram, fara voia noastra, dependenti de acel sistem, acel regim. Ne era greu cu el, ingrozitor chiar, dar in lipsa lui eram ca si morti. Cel putin o perioada. Si hai sa fim cinstiti pana la capat: daca totusi am fi avut curajul sa fugim, cati dintre noi ar fi reusit sa se acomodeze, sa s