Nu, încă nu ne-am împăcat cu gîndul absenţei ei definitive. Vorbim puţin despre ea, o evocăm rar şi doar atunci cînd nu se poate altfel, dar există o solidaritate complice în acest consens al decenţei. Tita ne lipseşte în redacţie, în toate clipele petrecute împreună, fiecăruia şi tuturor, lipseşte din paginile revistei şi la fiecare sumar absenţa se "exprimă" dureros în ceea ce nu mai avem, în termenii lucidităţii, ai surprizei, ai hazului de dincolo de solemnitate, ai ironiei care anulează arţagul. Pagina pe care i-o dedică numărul pe luna noiembrie al revistei Avantaje (revistă unde Tita Chiper a colaborat constant cu interviuri la fel de adevărate şi totuşi atît de diferite de cele din Dilema) ne confruntă brusc cu realitatea unei dureri împărtăşite, confirmă presimţirea pe care ne temem s-o formulăm: a dispărut ceva ce nu poate fi înlocuit. Eugenia Vodă: "o raită cu Tita prin Piaţa Amzei, de pildă, devenea o excursie fantastică în care sparanghelul şi Proust, peştele şi memorialistica, telemeaua şi istoria făceau casă bună împreună!"; Radu Gabrea: "În dialog cu ea, toţi aveam talent!"; Maria Magdalena Gabrea: "După cinci minute de conversaţie, afirmaţiile deveneau interogaţii, concluziile se transformau în premise şi universul căpăta o altă faţă"; Alexandru Paleologu: "Tita Chiper avea patima inteligenţei, în sensul că, dacă nu înţelegi despre ce e vorba, degeaba trăieşti". Ea înţelegea repede despre ce e vorba, dar acesta era de-abia începutul: verifica, întreba, citea, îşi controla mereu viteza raţionamentului. Avea caiete groase, nota mereu în ele, colecta date pentru un enorm "prostiţiar" şi gîndurile neobişnuite ale oamenilor obişnuiţi; în agendele ei e o lume absentă din manualele de istorie. Reproducem o scrisoare, care la vremea ei a fost personală: scrisă în anii '50 (acum o epocă!), ne arată aceeaşi fire, acelaşi haz, aceeaşi seninătate pe care