MIRELE: poate şi pentru că-mi evoci mai „toată bogăţia şi confuziunea“ (vorba unui poet de seamă) „a pădurii“; poate şi pentru că nu te-ai desprins cu totul de verdele-i sălbatic şi umbros, de luminişurile lui pătate cu soare pîlpîind pe iederi, de reavănul şi negurile-i dese, – care te-mbie, fără să le temi; poate pentru că te ghemui, uneori, ca într-o scorbură, la pieptul celui drag, pentru că-ţi culci pe faţa lui obrazul ca pe o coajă albă de arţar, pentru că miroşi a nucă nouă; poate pentru că eşti soră-surioară cu melcul, cu broasca fără casă, cu greierele şi cu buburuza, – de care, toamna, ţi se face milă, văzînd-o, între geamuri, rebegită); poate pentru că te-atrage solul umed, pe care ai umbla (şi umbli, atunci cînd poţi) desculţă, desculţă şi haihuie; poate pentru că te-ncîntă scocul morii şi ochiurile fiecărei ape; pentru că te-ncearcăni, la răstimpuri, ca ochiul tulbure al lunii, pentru că eşti cimotie cu alunii şi verişoară cu răchita şi cu trestia; că praful drumului, pe tălpile-ţi iubite, este mai scump decît e pudra extrafină a lui Mme Chanel sau Mr. Factor... Pentru că rochia ta poate să fie, oricînd, rochiţa-rîndunicii; voalul tău alb şi diafan, vălul-miresei; mătasea ta, mătasea-broaştei; cerceii tăi, cireşele perechi; inelele-ţi, inelele de iarbă; colanul tău, din boaba rozosìnă a fructului de salbă-moale; săpunariţa, şamponul tău de păr; zmeura, roşul tău de buze; ciorapii tăi străvăzători, colţunii-doamnei; pantofii tăi de bal, condurii-doamnei; botinele-ţi de fiecare zi, ciuboţica-cucului, gălbuie... De-acum pînă-n tîrziul toamnei celei cu frunză străgălbuie.

MIRELE: poate şi pentru că-mi evoci mai „toată bogăţia şi confuziunea“ (vorba unui poet de seamă) „a pădurii“; poate şi pentru că nu te-ai desprins cu totul de verdele-i sălbatic şi umbros, de luminişurile lui pătate cu soare pîlpîind pe iederi, de reavănul şi negurile-i des