McConaughey e foarte bun în „Lincoln Lawyer“. Atât de bun, încât mă face să-i iert rolurile telegrafiate de sex simbol pe steroizi din „Sahara“ sau „Wedding Planner“. Actorul mă convinge c-a fost născut să interpreteze avocaţi slinoşi care au crize de conştiinţă şi îmi aminteşte de performanţa sa în „A Time to Kill“, filmul din 1996 după John Grisham.
Dacă ar fi apărut în anii '90, „Lincoln Lawyer" ar fi fost catalogat drept un produs generic: thrillerele legale, bine strunite, cu multe întoarceri de situaţie, care te ţin într-o tensiune continuă, cu un bun-rău charismatic şi cu o galerie de personaje secundare care fură scena chiar şi atunci când apar doar pentru câteva minute, erau 10 la o legătură. Dar nu mai suntem în anii '90, ci într-un deceniu în care multiplexul a fost lăsat pe mâna prepuberilor obsedaţi de 3D, de jocuri video şi de benzi desenate. Un produs matur apare rar, aşa că iese instantaneu în evidenţă.
Un avocat fără scrupule
McConaughey este Mike, un avocat care îşi conduce afacerea de pe bancheta din spate a limuzinei sale cu care îşi vizitează clienţii aflaţi în arest preventiv. E relaxat şi versat şi n-are niciun fel de scrupul etic: nu refuză pe nimeni, nici motociclişti rufoşi, nici prostituate. Din când în când, poliţiştii şi procurorii exasperaţi (din această ultimă categorie face parte şi fosta lui soţie, o Marisa Tomei tare şi senzuală care încă îl iubeşte, dar care îl cunoaşte prea bine ca să se reîntoarcă la el) îi aruncă în faţă că e josnic pentru că apară doar otrepe, dar el se apără invocând măreţia sistemului juridic. Însă, sub aparenţa nonşalantă, Mike ascunde o mare spaimă: că, atunci când va nimeri o rara avis, adică un client nevinovat, nu va mai fi în stare să-i recunoască inocenţa.
Poate de aceea se agaţă de Louis Roulet ca de o izbăvire. Louis e un tânăr bogat care susţine, extrem de conv
