Dacă e adevărat că ultimele clipe ale vieţii, legate deja de veşnicie, sînt încăpătoare cît viaţa însăşi şi că omul are timp să-şi depene, ca la cinematograf, filmul existenţei, sper ca, înainte de a muri într-un spital berlinez, Croh - cum îi spunea toată lumea criticului Crohmălniceanu - să se fi bucurat din nou, ultima dată, de tinerii care, în anii '80 ai unui secol care-şi trăieşte şi el sfîrşitul, îl înconjurau entuziaşti la cenaclul "de marţi", Junimea. Pentru toţi aceştia, foştii lui studenţi (şi eu printre ei) Croh n-a fost numai criticul literar (marea lui calitate: se bucura cînd citea o carte bună şi ştia să o arate), ci şi un prieten plin de entuziasm, de umor şi plin de orgolioasă grijă pentru toţi cenacliştii lui. Ţinea îndeosebi la cei doi Mircea (Nedelciu, pe care l-a ajutat să-şi găsească un serviciu, şi Cărtărescu, pe care l-a ajutat să publice) şi la Sorin Preda, nepotul bunului său prieten, Marin. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut la Berlin, ca scriitorul pe care-l admira atît, Caragiale. A scris pînă în ultima clipă, iar cartea despre Cercul literar de la Sibiu (apărută recent la Editura Du Style), rodul "aventurii berlineze", cum spunea, a primit-o pe patul de spital. Pregătise deja lista cu prietenii cărora voia să le trimită dedicaţii. Ca-ntr-o tragedie din cărţile pe care le-a iubit mai mult decît orice, în timp ce el murea la spital, vegheat de sora lui, în noaptea de 28 spre 29 aprilie, soţia sa, Ruth, bolnavă de mult, se stingea în apartamentul lor de lîngă grădina Charlottenburg. Berlinul lui Croh a fost foarte aproape de România şi de tot ceea ce se întîmpla aici, în lumea cărţilor şi a scriitorilor pe care i-a cunoscut atît de bine, cu toate calităţile şi defectele lor, şi pe care i-a iubit cu toate calităţile şi defectele lor. Reciprocitate a fost mai ales din partea tinerilor scriitori, care, se pare, l-au cunoscut pe "cel mai