Foto: Cristian Crisbăşan M-am trezit la 9 şi ceva dimineaţa – am zis să dorm mai mult, că era „vacanţă de-o zi”. Şi ne propuseserăm să avem o „zi de familie” – în prima parte să gătim ceva bun şi să mâncăm şi apoi, după-amiaza, să ieşim în oraş.
Cum m-am dat jos din pat, mi s-a făcut, în mod suspect, frig. Ceva nu era în regulă. Am înţeles imediat: nu aveam curent. Şi se oprise de cel puţin două ore, dacă în casă era atât de rece.
Am dat fuga la aparatul de apă – sperând că voi mai găsi lichid fierbinte în rezervorul cu robinet roşu. NU. Apa se răcise. Şi cum aragazul nostru este electric, era clar că nu voi avea parte de o cafea aromată şi fierbinte. Deci dimineaţa mea era pe jumătate ratată. Mi-am făcut o cafea solubilă rece. Oribil, dar mai bine decât nimic. M-am aşezat pe canapea, privind pe geam în curte. Chiciură, vânt puternic, cabluri electrice rupte – mi-am imaginat. Am sunat la Electrica. Da, era un mare „deranjament” în zona noastră şi alimentarea cu energie electrică urma să fie restabilită în jurul orei 13:30. Mai aveam de aşteptat trei ore şi jumătate. Mi-am amintit de nişte versuri de demult dintr-un cântec de Bob Dylan: „Personal nu ştiu a cui e vina, atunci când se stinge lumina...”.
Fumând şi trăgând de cafeaua aia cu chimicale, rece şi cu gust metalic, am rezumat: afară vreme oribilă; maşina acoperită de o carcasă tare de gheaţă; în casă frig; fără curent, nu aveam televiziune şi internet; laptop-ul era descărcat – bine că telefonul mobil mergea.
Soţia şi copiii dormeau şi nu avea nici un rost să-i trezesc. Am vrut să citesc, dar cerul era atât de întunecat şi lumina atât de difuză şi murdară, încât ar fi trebuit să stau lipit de-o fereastră ca să desluşesc ceva în paginile unei cărţi. Mi-am verificat mailurile pe telefonul mobil şi apoi mi-am dat seama că ar fi bine să conserv energia bateriei, aşa că m-am oprit.
Am
