Pogromul dezlănţuit la Iaşi în iunie 1941 este cea mai degradantă pagină din istoria României. Abia acum ies adevăruri oribile la iveală, fiindcă ani în şir evenimentele au fost băgate sub preş.
Nu atât barbaria militarilor, a poliţiştilor şi a celorlalţi oficiali surprinde, cât cruzimea fără margini a populaţiei civile faţă de evrei. Intelectuali, studenţi şi muncitori români, alături de golănimea cartierelor sărace şi de nelipsiţii ţigani, au ucis şi jefuit cu o vie satisfacţie.
Salariaţi aparent oneşti şi-au executat colegii de serviciu. Creieri împrăştiaţi pe stradă, burţi străpunse de cuţite, femei cu părul smuls, iar în urma lor copii de 1 an sau 2 târându-se pe trotuare, călcaţi în picioare de mulţimea descreierată. Acesta era tabloul unui oraş cu pretenţii.
Unii evrei au reuşit să scape din convoaie şi de la sediul Chesturii. Buni patrioţi, români civili i-au prins şi i-au predat oficialilor, pentru a fi ucişi.
În trenurile morţii, ceferiştii şi localnicii de pe unde garniturile mai opreau au descoperit comerţul cu apă. Deţinuţii sufocaţi plăteau 5.000 de lei pentru o sticlă de apă, adică un salariu decent din România acelor timpuri. Dar cei mai mulţi trăgeau ţeapă, plecând cu banii fără să livreze apa. Iar alţii, amatori de farse sinistre, aduceau sticlele pline cu petrol, nu cu apă.
Toate astea s-au petrecut la 29 iunie, ziua sfinţilor Petru şi Pavel, sărbătoare creştină importantă. Halal creştinism!
Cum s-a ajuns aici o ştim. Pas cu pas. A pus umărul şi Alecsandri, cu piesa sa „Lipitorile satului”, unde-i înfiera pe evrei, au pus umărul Xenopol şi Vasile Conta, apoi legionarii strânşi în braţe de Eliade, Cioran, Noica şi Ţuţea. A pus umărul scriitorul Ionel Teodoreanu, care-i ura pe colegii săi avocaţi evrei şi organiza întruniri antisemite. Faima sa literară a folosit-o ca argument pentru incitarea la ura cea mai josnică
