E la moda prin presa bucuresteana a deplange degradarea acestui paradis ieftin care era Vama Veche si a publica ieremiade despre cum plaja mitica a intelectualilor "alternativi" a fost invadata de marlani care umbla cu sosete flausate in sandale sau slapi de plastic si care asculta – invariabil – manele date la maximum. Vaicareala afectata in jurul destinului acestui sat atipic, Vama Veche, a creat un "mit urban" care, precum toate miturile de acest gen, proiecteaza o imagine falsa folosind elemente reale.

Prima parte a mitului consta intr-un requiem dedicat solemn presupusei autenticitati pierdute a litoralului Marii Negre, autenticitate care ar fi fost distrusa de vulgaritatea ce ne-a napadit dupa 1989. Sigur, Vama Veche, sat situat pe granita cu Bulgaria, era intr-adevar in anii comunismului o oaza a intelectualilor marginali care veneau aici sa faca nudism si sa se convinga unii pe altii ca fac parte dintr-o categorie aparte, dintr-un fel de elita nemanjita de compromisurile cu politica sau de caracterul gregar al maselor de sindicalisti care se dadeau cu namol mai la nord.

A doua parte a mitului se rezuma la niste simple si nu prea abile artificii retorice. Potrivit celor care se vaicaresc in presa, Vama Veche ar trebui "salvata", redata celor care o merita si care ar putea dupa aceea sa zburde iarasi acolo goi si superiori, netulburati de tentatiile modernismului si ale globalizarii, aidoma zimbrilor din Hateg sau sturionilor care nu pot fi pescuiti decat o data la zece ani.

Realitatea este insa mult mai simpla si linistitoare decat o sugereaza snobismul jurnalistic. In Vama Veche nu se aud niciodata manele (altfel decat din masinile unora), ci doar – enervant prin repetarea acelorasi benzi si discuri – hard rock si, din cand in cand, jazz. Atmosfera e la fel de delasatoare ca si "inainte", se face si acum nudism, pe strada prin