Am crescut la doi paşi de Patinoarul Floreasca, astfel încât copilăria mea s-a derulat pe gheaţă. Pentru că am fost o fire sportivă, m-am înregimentat şi în echipa de volei a şcolii. Ce dacă aveam doar puţin peste un metru jumate? Eram un excelent „ridicător”, asta până când, în facultate, uitând pentru o clipă adevărata mea înălţime, am sărit la fileu la un blocaj şi m-am ales cu o mână ruptă. Voleiul a fost clasat pentru totdeauna, patinajul a rămas iubire pe viaţă!
Victoraş al meu are 11 ani şi este tributar vremurilor în care trăim: face parte din „generaţia internet”, se îndoapă cu chipsuri, lâncezeşte în faţa televizorului şi are părinţi mult prea ocupaţi.
A traversat, e drept, şi câteva episoade scurte, gen karate, dans de societate, înot, însă fără tragere de inimă. Viroze nărăvaşe i-au întrerupt, de fiecare dată, cursa spre gloria sportivă! E un sedentar, chiar dacă în pivniţă zac, claie peste grămadă, role, patine, biciclete, rachete de tenis, mingi de fotbal.
Colegii lui sunt la fel: ultra-rotofei, palizi, fără vlagă şi fără chef. Nu vorbesc decât despre internet şi despre personaje tembele din seriale. Acum trei luni, mi-am luat inima-n dinţi şi l-am înscris la handbal, la Dinamo (fanaticul rapidist Socaciu senior a înghiţit cu greu opţiunea mea, însă era aproape de casă şi n-a avut încotro).
Juniorul a vociferat zile în şir: ba că nu-i place handbalul, ba că-l scol prea devreme, ba că ceilalţi sunt prea mari, ba că e profu’ prea sever, ba că antrenamentele sunt epuizante. Am negociat şi i-am promis că într-o lună îl retrag, dacă n-o să-i placă!
Au trecut cinci de atunci. Victoraş continuă să joace handbal la Dinamo. Şi-a făcut prieteni, antrenamentele au devenit simpatice, dom’profesor e cool, iar şunculiţele de pe abdomen au prins a se topi!
Nu mai pomenim nimic de negoc
