Toate tratatele de medicină reflectă, intenţionat sau nu, istoria medicinii. Istoria ştiinţei din spatele artei pe care o practicăm, istoria hegemoniei unor idei asupra altora şi istoria politicii de deasupra ştiinţei. O istorie din care lipsesc, din ce în ce mai des, personalităţile, ale căror discernământ şi înţelepciune au fost înlocuite de deciziile unui grup de oameni aleşi după criterii nedezvăluite. Toate acestea sunt atributele cheii de boltă a psihiatriei, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM), ajuns acum la cea de-a cincea ediţie. Istoria începe în 1918, cu Statistical Manual for the Use of Institutions for the Insane1, o broşură de 40 de pagini, în care erau descrise 22 de entităţi, din care 19 erau sindroame psihotice, iar celelalte trei nevroze şi „melancolia de involuţie“. Textul nu conţinea nicio referinţă la cauzele bolilor respective. Broşura a constituit etalonul psihiatriei din Statele Unite ale Americii până în 1952, când a fost publicată prima ediţie a DSM, o operă produsă de un comitet al American Psychiatric Association, pe baza răspunsurilor la un chestionar trimis unui eşantion reprezentativ al membrilor APA. Manualul reprezenta un efort – insuficient fundamentat ştiinţific – de a atribui bolile psihiatrice unor cauze „organice“ sau „funcţionale“. Bolile funcţionale includeau psihoze, psihonevroze şi tulburări ale personalităţii. Distincţia dintre organic şi funcţional devenise necesară în determinarea eligibilităţii pentru pensie a multitudinii de veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial care sufereau de afecţiuni psihiatrice şi reflecta faptul că specialitatea era practicată mai ales în ambulatoriu. Ideea hegemonică îi aparţinea lui Adolf Meyer, elev al lui Kraepelin, ajuns, după emigrarea în SUA din cauza persecuţiilor antisemite, şeful catedrei de psihiatrie de la Johns Hopkins School of Medicine,