Mi-am ales drept coperta a romanului Mostenirea Familiei Bildungsroman o pinza de René Magritte, maestrul meu personal intru viziuni. Un tablou intitulat La Géante, in care nudul unei femei rasfatate de perspectiva sta in picioare intr-o camera cu spatele la usa, in vreme ce, dintr-un colt, un barbat, distrus insa de aceeasi perspectiva (pentru ca el este mic in comparatie cu dimensiunile camerei si cu toate obiectele aflate in interiorul acesteia!) se indreapta catre usa uriasa, la a carei clanta nu va ajunge niciodata. Pentru a-mi sprijini semnificatiile textului, am ales sa „extrag“ din tabou femeia, lasindul pe micutul barbat sa se descurce singur.
Un detaliu: in usa camerei, parsivul de valon pictase, abia vizibila, in partea de jos, o gaura. Da, o gaura! Spre care cred ca se indrepta hotarit barbatul caruia, va repet, ii era imposibil sa ajunga la clanta. O gaura cu vopseaua pe margine tocita de atitea „puneri de ochi“, prin care, iarasi, perversul de Magritte ne lasa sa intelegem ca barbatul prizonier al „Omoaicei“ privea si el, cind si cind, afara, tinjind. Ei bine, atunci cind am primit coperta, tiparita la Calarasi, separat de continut, pe varianta definitiva a tabloului, gaura din usa disparuse. Pur si simplu se evaporase.
Si pe loc mi-am imaginat ca la Calarasi, in asezarea aceea de peisaj lunar, pustie si sinistra, trista si prafuita si inghitita de vintul cimpiei sarace si aride, un batrin si coclit mestesugar al culorilor din singura si stravechea tiparnita a urbei si-o fi facut datoria. O fi vazut, amaritul, pata aceea micuta, ca un rahat de musca, si o fi urlat: „Simioaaaanee!... A’ncoa!“. Si o fi venit ala micu’, ucenicul, tremurind ca varga: „Da, nene Pamfil! Ce-i?... Arde?!“. „Arde, sigur ca arde, crestelnita si patrafiru’ cui te-a botezat... Ce-i, ma, cu cacareaza asta? Pai tu crezi ca oamenii aia mari da la Bucuresti ad
