Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu
Jurnalul lui Adrian Păunescu - necesitate, şansă, condamnare (112)
23 mai 1987
Mecanizatorul Gică, nedus la biserică de multe ori, ia în râs nenorocirea. Lumea îl bate peste gură, dar el continuă: « N-a avut în el destul calciu măciucat şi ser koios, de-aia l-a bătut şi pe el puţin soarele în cap, de s-a prăvălit în groapă, peste primul mort, pe care, cică, el venise să-l ajute să intre în rai mai repede. Vă spui eu, n-a ţinut posturile cum trebuie, că şi pe mine mă bate soarele în cap, na! şi n-am nimic. Cât am stat eu în câmp, trebuia să mor de câteva ori pe an. Mă întreabă lumea: de unde ai, mă, bretelele alea albe? Nu-s bretele, mă, boule, îi spun, sunt urmele de la maieu, de astă-vară, că eu pigmenţi am, dar nu mă colorez decât unde mă bate soarele ».
Circuitul ouălor în economia planificată
Pe aceeaşi uliţă cu noi, în Bârca, stă tanti Mitina. Nu are copii şi, poate, tocmai de aceea, când îi calc pragul, rar, în momentele în care mai ajungem şi noi în comuna de obârşie, îşi revarsă toată dragostea asupra mea. Dar nu despre dulceaţa, clătitele, gogoşile sau bucătăria dumneaei vreau să vorbesc acum. Ci despre o contradicţie în termeni, de proporţii naţionale, ale cărei efecte le-am văzut în biata casă de ţăran din vecinătatea noastră. L-am întrebat pe nenea Cuţă, soţul doamnei Mitina, pentru ce sunt stivuite frumos câteva cartoane de ouă, în vestibul.
- Pentru ce să fie? - mi-a răspuns. Sunt ouă în cofraje pe care trebuie să le predăm la stat. Anual, statul ne obligă să predăm 10 kilograme de carne de pasăre şi 300 de ouă din gospodăria noastră. şi, pentru că nu avem pământ şi nici bani, cu care să creştem animalele, am cumpărat ouăle astea din Craiova, ca să le predăm, ce să facem?
Se porneşte de la premisa că ţăranul are el bani, se descurcă să-şi f
