Care ar putea fi "cealalta fata a prozei"? Daca e sa-i dam crezare lui Mihai Zamfir*, ea provine dintr-o anumita "vocatie", care consta in reabilitarea unor autori si texte excluse pana acum din canonul istoriei literare: "Dincolo de fata vizibila si oficiala a prozei, exista si fata ei invizibila, compusa din scrieri pe care destinul le-a nedreptatit, exista libelli cu un fatum defavorabil, uneori infinit mai atragatoare decat capodoperele scolare".
Si totusi, la sfarsitul lecturii observam ca, din cele 12 eseuri cuprinse in volum, foarte putine incearca sa realizeze asa ceva. Astfel, trei dintre ele abordeaza nu atat autori, cat forme literare precum romanul modern, jurnalul si naratiunea subiectiva. Ce-i drept, departe de a fi limitata la eseurile amintite, aceasta pendulare intre analiza de text si conceptualizarea temerara este o constanta a criticii lui Mihai Zamfir; una pe care o putem explica mai bine pornind chiar de la acceptiunea pe care autorul o confera "stilului".
Caci, pentru Mihai Zamfir, un stil literar e intotdeauna semnul unui stil cultural, iar forma discursului incapsuleaza un mod de a gandi; ramane doar ca interpretul sa se situeze in pozitia cea mai favorabila pentru a arata aceasta suprapunere. In fond, cea mai buna aplicatie a cartii demonstreaza inapetenta scriitorilor romani pentru "jurnalul de existenta" (permanent, omogen, dar banal), caruia i se prefera "jurnalul de criza" (efemer, eterogen, dar revelator), de unde criticul deduce o posibila trasatura (sau un "complex", cum ar zice Mircea Martin) a literaturii noastre. In ce ma priveste, m-a frapat mult mai mult extrapolarea din Eu, autorul, si restul lumii; demarand ca un studiu stilistic in care sunt comentate inceputurile unor romane semnate de Paul Georgescu, Eugen Barbu si Augustin Buzura, textul arunca spre final o concluzie stupefianta: "Pana la ultimul razboi, s
