Adrian Nastase era etern. Prin 2003, multi dintre noi chiar credeam asta. Mitul invincibilitatii sale politice, cladit atent de o armata de profesionisti de partid, consultanti, ziaristi si oameni de bine, mergea in paralel cu mitul geniului diabolic in afaceri.
Nastase era omniscient intr-o lume a afacerilor mari si tenebroase, pe care le controla cu o lacomie de zaraf. Totul era augmentat in oglinzile deformatoare ale mitului: statura politica, iscusinta in negocieri si, cel mai important, averea desprinsa din cele 1001 de nopti arabe.
Din geniul din lampa de altadata a ramas astazi doar o ata de fum si o avere de mai multe milioane de dolari. Statura politica a lui Adrian Nastase s-a dezumflat iremediabil, in lipsa unui elementar instinct de conservare.
Cand presa a descoperit mostenirea matusii Tamara, a fugit patru zile in munti si si-a inchis telefonul. Cand procurorii i-au batut la usa din Zambaccian, s-a baricadat in biroul din Camera Deputatilor.
In loc sa-si salveze imaginea apeland la solutia sinceritatii maxime, a amplificat, zi de zi, suspiciunea si indignarea publicului. La fel, imaginea de afacerist de talie mondiala s-a spulberat cand s-a dovedit ca DNA-ul il cauta pentru niste gainarii.
Chiar si acum Adrian Nastase nu e in stare sa inteleaga ca, daca a gresit, trebuie sa plateasca, fie si numai pentru un ou.
Cazul Nastase este ilustrativ pentru PSD – un partid buimac si incapabil sa iasa din propriile mituri.
Si partidul s-a crezut etern si invincibil. „Cel mai puternic partid din Romania" – cum se incanta pesedistul caruia i s-a extirpat de mic organul reflexivitatii – pacatuieste prin aroganta fata de celelalte partide si fata de propriii alegatori.
Dar, daca maine ar fi alegeri, „partidul celor 600.000 de membri" nu ar fi in stare sa scoata macar un singur
