„Doamnă, am crezut că fac un infarct chiar acolo!“ Zicînd acestea, domnul L., vecinul meu de palier, duse o mînă palidă la piept, cu tot cu umbrela pe care o apucase strîns, şi se clătină periculos în mijlocul sufrageriei mele. „Vai de mine“, am zis, „luaţi loc, vă aduc un pahar cu apă, liniştiţi-vă...“ şi am zbughit-o să aduc nişte apă, să nu colapseze, Doamne, fereşte, domnul L. iar eu să trebuiască să-i dau vreun prim ajutor, chestie la care nu mă pricep. Simultan, un rîs gîlgîitor, de neoprit, mă sufoca şi-mi strîngea gîtul ca o gheară. Ca întotdeauna în momente destul de delicate pentru mine sau pentru alţii, puseele astea de rîs îmi ruinează cea mai vagă urmă de credibilitate, de compasiune, de solidaritate umană – spuneţi-i cum doriţi. Mă şi vedeam într-o scenetă patinată de clişee făcînd vînt unui domn care bate 70 de ani, prăbuşit într-o rînă, cu umbrela încă strîns ţinută la piept şi gemînd uşurel „aaaa... aaaa...“
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpNici măcar nu eram eu însămi în situaţia de a fi extrem de fericită. Tocmai ce mă ameninţaseră vecinii de jos, care-şi renovează de mai bine de o lună apartamentul, că vor să ne taie pur şi simplu ţeava de scurgere de la bucătărie pentru că nu le plăcea cum arată pe peretele lor. Recunosc, dintre toate poveştile cu vecini, cu renovări, cu bormaşini şi alte asemenea bucurii, era pentru prima oară cînd auzeam aşa ceva. „Păi, cum adică?“, am întrebat. „Nu ştiu doamnă, găsiţi dumneavoastră o soluţie tehnică“, mi s-a comunicat. Înţelegeţi, aşadar, că nu-mi venea să rîd. Mai mult, înainte de sosirea intempestivă a vecinului L. (în care aveam să-mi găsesc un aliat), am copt în minte incredibile planuri de răzbunare. „Aaah, aveam să-i reclam peste tot. La poliţie, la disciplina în construcţii, la Primăria mare, la preşedinte. Ba nu, dacă taie ţeava aia neno
