În teatru, dacă nu vezi un spectacol la vremea lui, nu-l mai vezi niciodată. În toamna lui 1988 sau 1989, într-unul din ultimii ani ai ceauşismului, dirigintele nostru, profesorul de fizică Friedmann, ne-a dus la Naţional, la O scrisoare pierdută. Rîd şi acum amintindu-mi scena listelor electorale, cu Dem Rădulescu jucîndu-l pe indimenticabilul Farfuridi. „Te joci cu puterea?“ „Ce să fac?... Batem o depeşă la Bucureşti, la Comitetul Central, la minister, la gazete, scurt şi cuprinzător: «Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II... trădare! trădare! de trei ori trădare!»“. A spus atunci Dem Rădulescu „Comitetul Central“? N-a spus? Piesa arhicunoscută era pusă în scenă şi jucată, oricum, extrem de subversiv. Replicile, intonaţia, gesticulaţia, clipirile din ochi, micile „ezitări“, poticnirile: aproape totul trimitea, într-un fel sau altul, către mizerabila realitate cotidiană din exteriorul Teatrului. Piesa lui Caragiale, o satirizare a moravurilor burghezo-moşiereşti şi o denunţare viguroasă a falsităţii procesului electoral (interpretarea-standard din anii realismului socialist), devenise o dezasamblare a socialismului de stat, în ceea ce aveau să fie ultimii ani ai acestuia, în ţărişoară. Perfomanţa de elasticitate şi oferta de deschidere a textului caragialian rămîn, probabil, inegalate. O „comedie“ de Caragiale poate fi jucată în diferite contexte socio-politice şi împotriva lor, făcînd de fiecare dată spectatorul să rîdă cu lacrimi şi să gîndească în termenii de mobilitate intelectuală ai scriitorului exilat la Berlin.Către realitatea din afara teatrului La aproape douăzeci şi cinci de ani de la acel spectacol, iacătă-mă din nou la Naţional la O scrisoare pierdută, adaptată şi „personalizată“ de Horaţiu Mălăele. Că Scrisoarea lui Mălăele este întîia premieră a stagiunii, la Naţio