La noi toate lucrurile sunt altfel de cum sunt la alţii sau ar trebui să fie! Avem noi talentul acesta. Nu mai departe decât chestia cu manipularea politică a instituţiilor statului în
scopul atacării sau compromiterii adversarilor. Schema clasică, cea „corectă”, este că formaţiunea politică aflată la putere are la îndemână pârghiile prin care poate presa sau influenţa instituţiile competente să întreprindă acţiuni de „pe-depsire” a celor care prezintă un pericol real sau potenţial pentru perpetuarea statutului său.
Această forţă sugerează, de pildă, DNA-ului către cine să-şi îndrepte atenţia şi pe cine să-l filmeze ca să-l dea la presă.
Tot ea instruieşte SRI-ul pe cine să asculte cu prioritate şi ce detalii să lase să se „scurgă” spre canalele publice de informare.
Tot ea, această putere, solicită cu discreţia necesară, me-diilor de informare pe care le controlează prin buget ce re-portaje sau comentarii să dea la orele din vârf pentru a mânji cât mai consistent imaginea celor care ar putea să o atace.
La noi, însă, toate - sau a-proape toate - sunt pe dos. Puterea nu e putere, iar opoziţia nu e opoziţie. Arbitrul nu e arbitru, iar instituţiile inamovibile sunt dependente de cine le-a făcut inamovibile şi pe ce criterii. Iată, numai episodul acesta cu cei doi miniştri şi cu caltaboşii: dincolo de vinovăţia lor, mai mult sau mai puţin evidentă, se disting iţele unei lucrături concertate care are ca obiect lovirea trecătoarei puteri cu tocmai instrumentele sale.
Iată Puterea strigând ca din gură de şarpe că e oropsită şi atacată pe nedrept şi cu mârşăvie. De cine? De alte puteri, mai puţin vizibile, dar mult mai decise să o termine.
Iată, deci, o guvernare victimizată de propria ei incapacitate de a ieşi dintr-o schemă care o favorizează, care cedează iniţiativa detractorilor săi, mulţumindu-se să se autocăineze.