Mă număr printre cei care au salutat modul în care recent Train Băsescu a reacţionat, la Bruxelles, faţă de intenţiile unora dintre reprezentanţii Uniunii de a amâna termenul integrării României (şi Bulgariei) în Spaţiul Schengen, peste cel stabilit iniţial. Invocam chiar un îndemn mai vechi al fostului preşedinte, de a mai fi „plesniţi”, din când în când, peste „bot”, acei emisari ai unor organizaţii internaţionale care ne caută nod în papură, în locul adoptării tradiţionalei atitudini umile sau defensive. Credeam că, în calitatea actuală de membri cu drepturi egale ai Uniunii, avem dreptul să ne exprimăm şi opinii care nu coincid cu cele care au rezerve, mai mult sau mai puţin justificate.
Accesul României în Spaţiul Schengen este unul dintre paşii importanţi ai completei noastre integrări europene. Este motivul pentru care proiectului i s-a oferit o atenţie prioritară şi pentru care – aşa cum ne spun oficialii – s-a trudit din greu, cu bani mulţi, din teşchereaua proprie şi de la Uniune. Şi, când să zicem hop! (la 1 Martie 2011) iată că se întâmplă ceva: tot mai frecvent s-au agitat – în special din partea unor ţări cu care am avut o serie de diferende nereglementate la nivel diplomatic – ideea unei amânări, motivul fiind că „fişa tehnică” nu este dublată de cea politică. România – ţara care va păstori cea mai lungă şi mai complexă „fâşie” de graniţă europeană, n-ar fi rezolvat încă o serie de aspecte pentru care continuă să fie monitorizată de structurile comunitare. Se vorbeşte despre corupţie, modificări legislative, responsabilităţi instituţionale, regimul accesului străinilor şi altele.
Iată, însă, că după comunicatul ferm şi demn al preşedintelui Băsescu, vine o veritabilă bombă: miniştrii de Externe ai Germaniei şi Franţei cer – în scris – Comisiei să amâne aderarea României şi Bulgariei. Nu o cer nişte trepăduşi, fie ei şi comunitari, o cer rep