În ograda actuală a României, toate animalele visează în secret, dar la unison, să fie tauri comunali. Este visul românesc. Tot animalu’ păstrează astfel în culcuşul său o icoană cu animalul totemic, sub care scrie I am a winner! Este o fermă postmodernă a animalelor, cu un marketing performant.
Mă enervează şi ferma, şi marketingul său. Mă enervează însă mai ales curcanii. Nu am iubit niciodată curcanii, mi se par nişte păsări ridicole. Am rămas cu această impresie din copilărie, cînd mama m-a pus să-i ţin curca unui curcan. S-a înfoiat jumătate de oră, a jumulit sărmana curcă de i-au mers fulgii, pînă cînd, enervat, l-am lăsat în plata Domnului. Acum e plin de curcani. Îşi înfoaie coada aia de păun ratat, se învîrt în cerc să-i vadă toată ograda, după care îşi înghit un sunet de măgar trist şi se pleoştesc. Peste ceva timp o iau de la capăt. Nişte caraghioşi!
DE ACELASI AUTOR No comment Despre autentic Sarmale şi non-locuri - o apologie a tabietului Publicitatea şi familia Dimpotrivă, vrăbiuţele îmi erau simpatice. Dar cultul taurului comunal parcă le-a luat minţile. Nu mai zboară decît în stoluri compacte, parcă ar fi păsările lui Hitchcock, se învîrt gălăgioase deasupra ogrăzii, clamînd cu vocile lor piţigăiate Power to the people! Sau ceva de genul ăsta, căci mă sperie de fiecare dată cînd trec deasupra capului meu în zbor razant, obligîndu-mă să-mi ascund capul între mîini. În orice caz, sînt pretutindeni, îşi bagă ciocul peste tot şi, de frică sau din cine ştie ce alte motive, toate animalele fermei le lasă firimituri peste tot.
Cel mai mult mă întristează însă lebedele. Lebedele sînt frumoase, pentru mine sînt imaginea însăşi a delicateţii şi a nobleţii. Să le vezi acum, te apucă însă jalea. Nu ştiu ce le-a apucat şi pe ele, cred că se visează un soi de vulturi, stăpînii atotvăzători ai văzduhului. Au părăsit luciul cristalin al apelor,
