Nu ştiu câţi mai disting astăzi între dragoste şi iubire, între darea de mână şi ţinerea de mână, între a fi împreună luaţi fiecare în parte şi a fi al Celuilalt. Bagatele, dom`le...cochetării de cafenea...Sau poate nu. Pentru mine, toate astea se despart şi se judecă izolat.

Nu ştiu câţi mai disting astăzi între dragoste şi iubire, între darea de mână şi ţinerea de mână, între a fi împreună luaţi fiecare în parte şi a fi al Celuilalt. Bagatele, dom`le, cochetării de cafenea... Sau poate nu. Pentru mine, toate astea se despart şi poartă însemnătatea lor în mod izolat. E o discuţie incomodă pentru unii dar de bună seamă că e singura care te face complice cu propriile tale iluzii despre viaţă.

Fireşte, istoria „potrivirilor” e o pildă postmodernă care se ambiţionează să explice cum se face de aduni Unu cu Unu şi îţi rămâne Nimic, dacă toată ecuaţia asta este una de cuplu. „Tu nu eşti genul meu” pare să fie o judecată de gust, un soi de simţire pe care nu o poţi susţine argumentat, uitând însă, vorba lui Pascal, că şi inima are raţiunile ei pe care raţiunea însăşi nu le cunoaşte. Să spui că dragostea şi-a pierdut din coerenţă ar putea fi prea mult. Dar să discuţi despre o potenţială iubire în termeni de „genuri” înseamnă să asumi oameni care îşi cer „propriul” văzut în persoana Celuilalt.

Oamenii cer schizoidii. Când treci pragul casei, ţi se spune să laşi grijile la uşă şi să te dăruieşti familiei, să îţi îmbrăţişezi pruncul, socotindu-i asemănările cu chipul tău sau figura celui alături de care i-ai dat viaţă, să îţi petreci iubita, să îţi îngrijeşti soţul sau să fi o soţie iubitoare. De ce?! Pentru că e vremea. E ora şase după amiază şi ai terminat programul. Pentru că menirea servietei e să îţi poarte jumătate din poavara pâinii tale şi să stea aninată de un cui, spânzurându-ţi timpul. Iată, dacă nu te pricepi la toate astea, o iscoad