Provincii. Grădini. Orbite, antologia din 2006, rememorează câteva dintre metaforele obsesive ale poetului, „recele palid al melancoliei” fixându-şi tabăra în spaţii predestinat elegiace, crepusculare („ciorchinele putred al serii”) şi vibrând discret la trecere, precaritate, singurătate. În declin, sub „cenuşa rece a bătrâneţii”, lumina îşi conservă blândeţea şi promite ocrotire, dez-amăgirea are melodie. Provincia însăşi – a cărturarului care, septentrionar, nu uită niciodată dimensiunea etică a lucrurilor omeneşti – îşi inventariază nu doar constrângerile, ci şi libertăţile şi suveranitatea. Delicata seninătate a enunţurilor rămâne marca esenţială, cântecul răsucit în sine acceptând receptări tranzitive graţie aparentei sale neînrolări. Reflexivitatea e atât de sfumato, ambiguizată prin valorări ezitante ale volumelor, încât poate fi asumată tranzitiv, iar tranzitivitatea îşi conservă vagul şi nesiguranţa tatonantă cât să sune reflexiv. Această situare între a poemului face din Vasile Igna un poet de frecventat în complicităţi de interior, nu de recitat în vaste pieţe. Chiar dacă sunt tentate răzvrătiri expresioniste de imagine şi perspectivă, acestea sunt mereu difuze, nu tulbură echilibrul „clasic” al poemului, nu conturbă organizarea susurat-simfonică a detaliilor, oricât de aspre ca atitudine şi receptare. Poemul este refugiu predilect, dar şi privilegiată modalitate de socializare. În Lumină neagră (2008), viziunea e comparabilă cu cea din Elegiile în ofensivă ale lui Ion Pop ori cu Refluxul sensurilor, poemele „în scapăt” ale Anei Blandiana, Vasile Igna înregistrând efectul de cataclism al muritudinii, într-un desen pe cât de personal, pe atât de cuprinzător ca mesaj. Versul face pe nesimţite pasul de la destăinuire la mărturie. Cu o blândeţe înţeleaptă şi prevenitoare a gesturilor diurne, emotiv reticent şi senzitiv profund ţinut în frâu de o sensibili