Povestea începe în felul următor. În primăvara anului 2000, mă găseam la Paris, cu o bursă, într-un cămin studenţesc, împreună cu nepoata mea Irina, fiica surorii mele Mioara Izverna şi a lui Pan Izverna. Ea făcuse studii de lingvistică, în Olanda, ca bursieră doctorandă, doctorat pe care urma să-l continue în Statele Unite. Amîndouă eram într-o relaţie de caldă prietenie cu Alexandru Vona şi hotărîsem să profităm de acel moment propice pentru a avea cu el o lungă convorbire (despre viaţa şi opera lui), pe care s-o înregistrăm, s-o transcriem şi s-o publicăm. Bineînţeles, dacă ar fi fost şi el de acord. Cînd i-am spus planurile noastre – să facem cu el, cam la două zile, la el acasă, înregistrări de aproximativ trei ore de fiecare şedinţă –, s-a arătat de-a dreptul încîntat de idee, drept care am convenit să trecem fără întîrziere la fapte, astfel încît, timp de mai bine de două săptămîni, cam din două în două zile, înarmate cu un reportofon mare şi greu (ni-l împrumutase prietena noastră Gabriela Ionescu, de la Radio France Internationale), străbăteam, Irinuca şi cu mine, jumătate din Paris, ca să ajungem în Neuilly-sur-Seine, cartier unde locuia Alexandru Vona, Albert, cum îi spuneam noi, prietenii. Irinuca era cea care căra greul reportofon, şi tot ea era cea care-l manevra. Acum, cînd am ceva mai multă experienţă în domeniu, îmi spun că probabil era un aparat foarte vechi şi care funcţiona foarte prost, punîndu-ne nervii la grea încercare, căci ne era frică să nu rămînem cu interviul realizat doar pe jumătate. Soarta a ţinut totuşi cu noi şi, în ciuda numeroaselor momente de teamă pe care le-am înfruntat, am reuşit să ne ducem munca pînă la capăt. Interviul – mai curînd „convorbirea“, o convorbire care, în concepţia noastră, trebuia să fie cît mai aproape de un monolog – a căpătat proporţii mult mai mari decît cele oarecum prevăzute (spre bucuria noastră, e