(Articol apărut în Dilema, nr. 541, 15-21 august 2003, tema "În mijlocul vieții")
Am 25 de ani. Revoluția s-a întîmplat undeva la jumătatea vîrstei mele de acum. E vorba de jumătatea vîrstei psihologice. Revoluția m-a rupt în două. M-a lăsat cu ochii în soare. O generație întreagă, de fapt, a pățit la fel. Aveam aproape 12 ani. Organismul era într-o fază revoluționară și el. De pre- faceri, de împliniri mărețe. Simona Sora, care mi-a spus să scriu în numărul de față, spunea despre mine că aș fi un soi de ființă cu o alcătuire bizară. Nici/nici. Între și între. Și/și. O ființă contradictorie. Un caz. De aici vin și belelele profesionale. Necazurile pe care le am cu antropologii, sociologii care mă acuză că literaturizez, polemicile cu prozatorii care, dimpotrivă, consideră că teoretizez excesiv, că mă dau științific, iar ceea ce fac eu aduce a muncă de saltimbanc cultural. Că antropologia nu se topește deloc în textul literar, iar reciproca scîrțîie și ea. Unii antropologi mă consideră poet, mucles, bă, poete! Prozatorii – infestat de teorie. Oricum, am un stil hibrid cu aparențe parodice de text bășcălios. Textele mele nu sînt însă decît asumate, sincere. De fapt, scriu așa pentru că n-am încotro. Nu se poate altminteri. Ar trebui să vă povestesc pe scurt viața mea pentru a înțelege. |n liceu am fost un rocker de țară, un țăran hard & heavy, cum zicea Paul Cernat. Unul care făcea naveta între un sat de orășeni pîrîți și un oraș cu destui indivizi urbanizați de mîntuială. Toate astea sînt, cum ziceam, între și între. Și rockeria și locuirea. Nici acum nu am un domiciliu stabil, nici o profesie clară. O nefixare identitară care nu-mi dă pace. Naveta a con- tinuat și în timpul facultății. De data asta, la sfîrșit de săptămînă. Și după terminarea ei, cînd am lucrat la un ziar din provincie, unde făceam naveta din București. Sau din provincie migram în București