Nu cu mult timp în urmă, la Muzeul „George Enescu“ din Capitală – un recital actoricesc de zile mari: Simona Bondoc, actriţă a Naţionalului bucureştean, aureolată de un soi de nobleţe cu care ştie să-şi contureze personajele înnobilându-le, a prezentat în faţa unui public (cum să numeşti „public“ societatea aceea selectă de o seară în care erau prezenţi şi Olga Tudorache, şi George Ivaşcu, şi dramaturgi români trăitori în vremea noastră, şi critici de teatru, şi studenţi visând la atingerea piscurilor fără zăpezi şi viscol de bejenii în arta cuvântului?) un personaj insolit – Christine van Beethoven într-un foarte emoţionant monolog-mozaic al vieţii unei femei aflate într-o casă de bătrâni, prinsă în păienjenişul de umbre ale unui trecut devastator (sinuciderea fiului, vizita la Muzeul Holocaustului), care-şi caută în muzica lui Beethoven raţiunea de a fi om între oameni, şansă de a oferi neştiutorilor ştiinţa bucuriei într-o vreme a dizarmoniilor dintr-un alt mozaic, cel al diversităţii de chipuri umane în alcătuirea cărora natura şi-a dovedit întreaga inventivitate şi ironie. Nu credeţi? Imaginaţi-vă o mulţime de tineri de toate culorile, de toate înălţimile, lăţimile, grosimile ori subţirimile taliei, dansând în ritm de hip-hop pe Oda bucuriei din Simfonia a IX-a, într-un parc (public desigur), sub cerul uluit de stelele aprinse-n o Publicitate chii lor. Noi i-am „văzut“ prin vorbele Christinei – Simona Bondoc, le-am „văzut“ şi pe partenerele ei de ceai (magistrală trecere de la un personaj la altul prin arta cuvântului!), l-am „cunoscut“ şi pe fiul care avea să aleagă ştreangul pentru a pune capăt stării lui de a fi „altfel“ într-o lume altfel decât cea în care şi unui tânăr i-ar fi îngăduit în mod firesc să poarte rochii, tocuri înalte şi-un pic de fard drept umbră peste pleoape, alături de o femeie cu statut de soţie. Textul monologului aparţine