Vorbim, in fond, in acest caz, despre tragismul insurmontabil al umanitatii. El vine dintr-un paradox absolut: omul e singurul animal dotat cu ratiunea necesara de a-si contempla si, ultimativ, dispretui propria animalitate. Intr-o „nota berlineza", Andrei Plesu rezuma astfel conferinta unui biolog specialist in furnici: „/.../E mai greu sa ne inchipuim planeta fara furnici decit fara oameni. Fara furnici, natura ar arata altfel. Mai prost. Fara oameni, ar lipsi, evident, tot ce tine de cultura, dar lumea inconjuratoare nu numai ca nu s-ar dezechilibra, ci, dimpotriva, ar fi mai vitala si mai igienica, recuperind rapid ceea ce prezenta umana a dereglat in maruntaiele ei. Fara oameni, lumea ar inflori." Plesu extinde aceasta constatare strict stiintifica spre spatiul logicii filozofice, observind legitim: „Daca omul nu e indispensabil si, de fapt, nici macar binevenit in marele spectacol al naturii, inseamna ca, in evolutia speciilor, el e un element perturbator, venit pe alta linie decit cea care a intemeiat armonia ansamblului." Bun prilej, totodata, pentru autor de a pune sub semnul intrebarii esenta evolutionismului darwinian: „Daca (omul) e, cum spune Darwin, incununarea treptei supreme a scarii zoologice (si nu un simplu accident de parcurs), atunci e de neinteles de ce tot ce este natura sub- si pre-umana s-a mobilizat pentru a produce un rebut, un agent toxic, menit parca anume sa-si dizloce temelia, sa-si dinamiteze antecesorii." Mai mult, as adauga eu, de ce un decor biofizic atit de „prietenos" cu „evolutia" fiintei umane (incit o „impinge" iute spre „treapta suprema" a progresului biologic) sa o resimta totusi pe aceasta („creatia" sa pina la urma, in virtutea unor „legi" naturale extrem de riguroase) ca pe un factor de disolutie, ca pe un component prin excelenta dizarmonic? Nu catre ipotezele de lucru ale lui Darwin insa vreau sa indrept discutia de fata