„Arunca painea ta pe fata apelor, dupa multe zile o vei regasi” (Eclesiast 11,1). Suntem plini de datorii pentru ca nu ne facem datoria. Suntem ingrati, suferim de infantilism, credem ca totul ni se cuvine si ca nu avem nimic de dat inapoi. Impartiti absurd in activi si asistati, pozam pe rand in nedreptatiti. Condamnati la saracie dupa o viata de munca sau privati de o parte tot mai mare din venituri si, pe deasupra, obligati sa muncim din ce in ce mai mult - sunt cele doua discursuri de victima.
Acum o suta de ani, poate mai putin, oamenii activi nu resimteau ca povara ajutorul dat parintilor batrani. Pe copii ii cresteau mamele, cand nu munceau decat in casa, sau bunicii. Acum muncesc toti si, totusi, banii nu ajung. Nu era o varsta de aur, la care sa ne intoarcem – nu mai e posibil. Putem sa ne intrebam, insa, cum am ajuns aici, unde s-a pierdut solidaritatea naturala, pentru a vedea ce e de facut.
Cauza este statul, orice stat social modern. Care a confiscat si nationalizat aproape toate relatiile sociale. Educatia, de la cele mai fragede varste, e treaba statului. Sanatatea la fel. Recunostinta fata de parinti le-a fost confiscata copiilor, acum e treaba statului. Mila fata de aproapele aflat in nevoie, caritatea, e tot „de stat”. Cele mai intime relatii interumane, legaturile de dragoste si de familie, sunt (si) treaba statului.
Pana si nasterea si moartea sunt mediate de statul omniprezent, care trebuie sa le certifice si sa le inregistreze. Construirea unei case trebuie aprobata de stat. Ingroparea unui mort trebuie aprobata de stat. Orice relatie economica e supravegheata de stat. Vinzi sau cumperi? Platesti taxe la stat. Si credinta e cu aprobare (si bani) de la minister.
Statul e ocrotitorul nostru din pruncie - prin alocatii pentru mame, prin crese si gradinite - pana la batranete - cand ne da pensie sau un p
