O discuţie înflăcărată cu un amic despre învăţămînt, tineri şi cultură, ieri şi astăzi, a ajuns să se decanteze la un moment dat sub forma unei duble întrebări: cum de nu sîntem noi (eu, de pildă, care, instituţional vorbind, sînt produsul mediu al învăţămîntului comunist) mai proşti decît sîntem? şi cum de nu sînt ei (produs al unui învăţămînt liber) mai buni decît sînt? Discuţie prea mare pentru o pilulă atît de mică. Cu toate acestea, voi încerca să vă fac un mic rezumat. Care era deci situaţia atunci? Instituţia învăţămîntului era sărăcită de conţinut, pe de o parte prin chiar conţinutul său sever ideologic, pe de altă parte şi complementar, prin sărăcăcioasa "limbă de lemn". În aceste condiţii, drumul instituţional era definit prin traiectoria rectilinie admitere = absolvire (limbă de lemn) = pensie (eventual, pentru cei mai vanitoşi, cu introducerea în această ecuaţie a termenului "promovare" între "absolvire" şi "pensie"). Orizontul studentului era atît de notoriu închis (sau de "rectiliniu", dacă preferaţi) încît visele de evadare din el deveniseră aproape un deziderat social, o "reprezentare socială" în sensul durkheimian al cuvîntului. Şi cum "evadarea" în sensul fizic al termenului era aproape exclusă, rămînea ceea ce cu timpul a devenit practica socială a compensării, un soi de école buissonnière a şcolii comuniste. Era vorba de o "practică", deoarece această compensare nu prea era un proiect social, conştient şi militant, faimoasa "salvare prin cultură" (chiar dacă, privit retrospectiv şi cumulativ, efectul poate avea şi o astfel de semnificaţie). Iar această practică era "socială", căci nu prea era o iniţiativă individuală, ci o presiune de grup, era modul nostru adolescentin de a fi "branşaţi", un soi de echivalent hot a ceea ce azi se vrea cool. Astfel, chiar şi cei mai carierişti - ferindu-se deci de compensările străine sistemului - trebuiau