Zoom Despre autor
Daniel Barbu (n. 1957, Bucureşti) este politolog, publicist, eseist, jurnalist şi profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice la Universitatea din Bucureşti. Autor al lucrărilor Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească şi Byzance şi Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au Moyen Âge.
Zoom Patriarh, Papă, Pontif
Există o sumă de termeni diferiţi cu care facem referire la reprezentaţii Bisericilor. Pe parcursul primelor patru sinoade ecumenice ale Bisericii (325-451) s-a decis că sunt cinci scaune episcopale cu drepturi administrative speciale egale între ele; din punct de vedere onorific, ele sunt însă ordonate astfel: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Deasupra tuturor era Împăratul. Acesta nu avea drepturi canonice, însă, potrivit tradiţiei, era singurul în măsură să convoace un Sinod Ecumenic şi să legifereze hotărârile luate. Titlul de „patriarh“ a fost acordat iniţial tuturor celor cinci scaune episcopale menţionate. Ulterior, când anumite biserici naţionale obţin autocefalia, ele îşi vor alege singure Patriarhul. Termenul vine din greacă şi desemnează pe cel care exercita o autoritate autocratică, în calitate de pater familias (în sens mai larg, al bisercii). Papa a renunţat însă la titlul de „Patriarh al Vestului“ în 2006. Când puterea Imperiului Bizantin e la apogeu, în 533, împăratul Justinian creează titlul de patriarh ecumenic (patriarh al tuturor). Drept urmare, în 582, Grigorie cel Mare (imagine), îşi ia titlul de „Servus Servitor Dei“ şi cel de papă (tată – de la latinescul pater), precum şi titulaturile romane deţinute în trecut doar de împăraţii (Summus Pontifex, Pontifex Maximus). Titlul de „pontifex“-pontif este o titulatură romană care îl desemna pe Împărat drept şef al tuturor religiilor din Imperiu. După ce împăratul Teodosie cel Mare (3