Ca PSD nu este un partid social-democrat de factura europeana este de domeniul evidentei. Formatiunea noastra postcomunista a devenit, la fel ca toate celelalte partide fratesti din centrul si estul Europei, un grup de interese oligarhice care utilizeaza puterea politica pentru profituri personale prin exploatarea resurselor statului. Instrumentele sale sunt birocratia de stat si volumul de informatii relevante pe care aceasta le vehiculeaza si negociaza, pe de o parte, si aparatul represiv dispersat in diversele servicii secrete, al carui scop este sa centralizeze si sa manipuleze informatia cu potential lucrativ si sa furnizeze kompromat pentru bataliile impotriva adversarilor.
Exista argumente puternice pentru a sustine ca, cel putin in Romania, TOATE partidele politice corespund, in general, acestui model de esenta postcomunista, indiferent de optiunea ideologica si filiatia istorica pe care si le revendica. In comportamentul care conteaza – la guvernare – diferentele dintre PSD, PNL, UDMR sunt irelevante. Pana acum, nici PDL nu a dovedit ca are o conduita la guvernare diferita de cea practicata de toti ceilalti timp de 20 de ani. PDL are insa o zestre (destul de mica, din pacate) de personalitati care promit o ruptura in acest continuum postcomunist si asta este, cel putin din acest punct de vedere, mai mult decat au toti ceilalti la un loc.
Pentru ca nu exista diferente fundamentale in actul de guvernare, PSD da impresia de partid care stie ce face, in timp ce toti ceilalti fac figura de amatori, de epigoni palizi ai titularilor de drept ai sistemului. PSD poate, asadar, revendica titlul de necontestat de unic mostenitor autentic al Partidului Comunist. Toti ceilalti sunt impostori.
In aceasta calitate, PSD a pastrat o caracteristica ce a disparut la majoritatea partidelor postcomuniste din estul Europei, dar a ramas o trasatura