Odata cu ziua de 13 iunie 2006 mai trecem pe raboj inca un an - al saisprezecelea! - in care societatea romaneasca nu a reusit sa faca decontul celei mai mari revarsari de ura si violenta de dupa Revolutie.
Nu stim nici azi foarte clar ce s-a intamplat cu adevarat in unitatile de la Magurele si Baneasa, unde, potrivit celor care au trecut pe acolo pe post de prizonieri, se injghebasera adevarate lagare de concentrare - cu persoane ridicate de pe strada dupa vagi criterii de apartenenta la o clasa sociala sau rasa, cu lipsiri de libertate fara mandat, cu gardieni, cu sisteme de tortura fizica si psihologica.
Nu stim nici azi foarte clar cine a urzit planul, care au fost filierele prin care s-au transmis ordinele si cum era supravegheata ducerea lor la indeplinire. Si nu e vorba de structuri abstracte, ci de oameni, oameni in carne si oase. Cei mai multi traiesc si azi si poate ca vietile noastre in aceasta tara depind, mai mult sau mai putin, de deciziile lor.
Nu stim nici azi foarte clar adevarata si ultima motivatie a operatiunii. Era vizata doar pedepsirea exemplara a razvratitilor? Sau organizatorii doreau mai mult, mult mai mult, adica anihilarea opozitiei, instrumentarea de procese rasunatoare si reinstaurarea dictaturii unui singur partid, un fel de Belarus avant la lettre?
Dar, mai ales, nu stim foarte clar cum au putut fi manevrate resorturile urii colective. Cine a avut o minte atat de diabolica pentru a reusi ca, in numai cateva luni, sa pulverizeze coeziunea nationala din zilele Revolutiei?
Pentru toate aceste intrebari avem, desigur, raspunsurile noastre. Raspunsuri care nu pot fi insa decat partiale si aproximative, atat timp cat nu exista o sentinta, cu cele doua laturi ale ei: juridica si morala. Exista, evident si fata cealalta a monedei. La urma urmelor, cu bolovanul mineriadei legat de picioare,
