Altul trebuia să fie subiectul acestei postări. Ma gândisem să scriu despre Uniunea Europeană, ca o creaţie a elitelor şi despre “deficitul de democraţie” ce i se tot reproşează. Dar, o serie de comentarii pe care le-am citit prin spaţiul virtual, mi-au adus în minte alte teme, mai aproape de noi. „Deficitul de toleranţă”. „Deficitul de bun simţ”. „Deficitul de ascultare”.
Observ cum se revarsă valuri de naţionalism şi intoleranţă în spaţiul public. Voci isterice ne aduc aminte ce înseamnă să fii bun român şi cum vine treaba cu morala, cu cinstea şi cu toate virtuţile. Şi dacă o perioadă numai forumurile abundau de atotcunoscători şi judecători în absolut, mai nou îi vedem pe ecranele televizoarelor, făcând rating.
M-am intrebat de multe ori de unde le vine unora plăcerea înjurăturii, a mizeriei aruncate în faţă, a vocii ridicate şi a chipului schimonosit. Ce satisfacţie poate să le dea gândul ca au murdărit, au scuipat, au lovit. Ce soi de oameni sunt cei care se hranesc din murdarirea altora. Si ce ar trebui să se schimbe în viaţa lor, încât să nu-i mai bucure mizeria.
Cei mai energici aruncători de mizerii, sunt, evident, anonimii. Cei care lovesc la adăpostul măştii. Dacă stai să citeşti comentariile anonime, te îmbolnăveşti de câtă urâţenie descoperi. Câte bube şi mucegaiuri zac acolo in spaţiul virtual. Descoperi toate stereotipurile, prejudecăţile, frustrările colective şi individuale.
Imi spun adesea că e normal să existe. Cum există şi scuipătorii de seminţe şi mitocanii care claxonează din nimicuri şi vandalii care murdăresc scara blocului şi nesimţiţii care aruncă gunoaiele la întâmplare. Dar, cum vocea lor e cea mai ridicată, impresia tristă pe care mi-o lasă e că sunt majoritari.
Câtă vreme mesajele astea, mizeriile, stereotipurile şi prejudecăţile s-au mişcat în spaţiul virtual, purtate de anonimi, puteam să ne prefacem că
