Un capitol, încă, puţin cunoscut al vieţii lui Eugen Ionescu este activitatea pe care a desfăşurat-o, începând din iunie 1942, când este numit secretar de presă („diurnist”) la Legaţia din Vichy şi până în octombrie 1944, când este rechemat în ţară. Au contribuit la asta şi unele „prejudecăţi recurente”(cum bine le-a zis Nicolae Manolescu) precum cele din cartea Alexandrei Laignel Lavastine „Cioran, Eliade, Ionesco L*oubli du fascisme”. Mai degrabă rechizitoriu politic, această enciclopedie de falsuri şi de judecăţi arbitrare culminând cu teza halucinantă că autorul „Rinocerilor” avea tot interesul să le ierte lui Cioran şi Eliade simpatiile legionare din anii tinereţii atâta vreme cât el însuşi avea de ocultat „les annees vichyssosses”(sintagmă-stigmat aplicată colaboraţioniştilor).

Geaba a pus lucrurile la punct fiica scriitorului, Marie France Ionesco. Geaba s-au străduit cunoscători ai lucrurilor, bunăoară Nicolae Manolescu, să demonstreze că „nimic din ceea ce a făcut(Eugen Ionescu n.n) în timpul cât a fost ataşat de presă în Franţa ocupată, nu probează renunţarea la convingerile sale antifasciste ori vreo brumă de simpatie pentru mediul diplomatic controlat de cei doi Antonescu”! (Demers căruia i se adaugă substanţialele argumentaţiii ale Martei Petreu.) Încă o dată, clişeele otrăvite, mai ales atunci când poartă ştampila „bon pour l*orient”, au avut câştig.

Şi-a asumat misiunea de a restabili adevărul Nicolae Mareş în cartea sa „Eugen Ionescu diplomat român în Franţa”(*) El însuşi diplomat de carieră, Nicolae Mareş nu este la prima incursiune, domnia sa find autorul unei substanţiale sinteze despre activitatea lui Lucian Blaga la ambasada din Varşovia şi, într-un sens mai larg, despre diplomaţia culturală.

„ Ar fi, credem, un sacrilegiu- scrie Nicolae Mareş- ca aproape trei ani din viaţa unui scriitor de talia lui Eugen Ione