Nu departe de Mănăstirea Hurezi – sunt şapte primăveri de-acum – satul (ba, ce spune eu «satul»? ţara!) se adună pentru una dintre marile sărbători ale creştinătăţii, prima care vine după Paşti, chiar în Vinerea Luminată, Izvorul Tămăduirii. Se face acum agheasmă şi lumea vine să se cureţe de boli şi păcate, trecând pragul fabuloasei mănăstiri de sfârşit de veac al XVII-lea. Ridicată în stil brâncovenesc, Mănăstirea Hurezi marchează epoca de înflorire şi de sinteză a artei post-bizantine în Estul Europei. O dată cu săparea fundaţiilor aşezământului monahal putem spune că începe şi istoria ceramicii de Horezu. Mai întâi timid, apoi din ce în ce mai sofisticată. Dar să o luăm cu începutul.
Vase...
Cu 300 şi ceva de ani în urmă, când se săpa temelia Mănăstirii Hurez, locuitorii din zonă începuseră să folosească un lut de culoare deschisă, gălbuie, pentru a modela chirpici pentru casă. „Văzând că acest pământ, printr-o ardere uşoară, la foc deschis, de suprafaţă, nu e distrus de intemperii, ci, dimpotrivă, prindea tăria unei pietre, ei su încercat să facă mai mult”, avea să îmi povestească Ştefan Racheru, omul care ştie cel mai bine istoria ceramicii locale. Au fost făcute mai întâi obiecte rudimentare, din care să bea apă. „Le puneau la fântâni. Aveau forma unor căuşe cu o toartă sau cu mâner”.
Pe urmă şi-au făcut nişte obiecte arse tot în foc de suprafaţă, din care se servea mâncarea, cu lingura de lemn. Castroanele erau rudimentare, arse o singură dată şi nu aveau decoraţii. Puţină lume mai ştie că drumul ceramicii de Horezu n-a fost tocmai simplu, şi tot la mănăstire întâlnim o etapă importantă din istorie. După 1700, acolo s-au făcut primele sobe din pământ, care şi astăzi pot fi admirate. „Erau făcute din olane, nişte tuburi rotunde prin care circula fumul – ieşea din soba propriu-zisă, trecea prin acele ola
