Există o categorie aparte de persoane cărora tot ce fac le iese bine. Pur şi simplu. Nu sunt convinsă că fără efort, însă oricum n-are nici o relevanţă, de vreme ce rezultatele sunt de-a dreptul înălţătoare. De fapt şi de drept, importanţă ar putea avea, mai ales că de obicei genul ăsta de inşi şi de inse par că nici măcar nu se străduiesc vreun pic, de parcă le e scris undeva în frunte că nici nu trebuie să le tresalte vreun muşchi, ci doar să bată din palme (gene) şi tot ce le pocneşte mintea va căpăta formă. Mă rog.
De pildă aşa se întâmplă cu o anume ramură feminină care şade la cratiţă, dar nu şade ca restul. Adică eu, de pildă, când mă decid să pregătesc ceva haleală la aragaz, după ce m-am setat pe cratiţele, tigăile, uleiurile şi aromele de care voi avea nevoie, mă echipez fuguţa corespunzător. Iar prin corespunzător înţeleg ceva lejer - să mă pot lesne apleca de zeci de ori, respectiv de atâtea ori de câte-mi pică pe jos vreo bucată de ardei, vreo felie de cartof ori se-mprăştie ceva făină.
Însă costumul de bucătărie nu poate fi doar lejer, el trebuie musai să fie şi cumva pătat. Ori foarte lăbărţat, ori ciupit în fund, ori descusut pe la tivuri. Ceva bubă tot trebuie să aibă. Adică o stricăciune de natură să-l facă să nu mai poată fi purtat niciodată în public. Numai aşa voi admite să-l îmbrac într-o încăpere unde, de cum am intrat pe uşă, risc să mă-mpiedic în ceva zoaie care pătează de numai flexu' poate repara.
Asta pentru că, nu-i aşa, în bucătărie odată intrată nu mă pot decât împuţi şi, desigur, mă mai pot umple de gloria alocată soţiei gospodine şi cu mână deosebită la bunătăţi. Dar gloria pot s-o duc şi dacă n-am pe mine ţoala de duminică, aşa că deh. Iar treaba cu şorţul de bucătărie, să fim serioşi, merge doar în cazurile în care tai salată verde şi-o amesteci doar cu oţet.
Că dacă te-ntizi şi la ule
