Au trecut, incredibil, sapte ani de absenta de linga noi a lui Laurentiu Ulici! Acum vreo 20 de ani, intr-o seara geroasa, Laurentiu Ulici mi-a expus o teorie a lui, adaptata dupa observatii ale unor savanti, dupa care ritmul vietii se accelereaza nemasurat odata cu fuga spre rosu a galaxiei si ca, desi nu ne dam seama totdeauna, traim mult mai repede: secundele noastre de azi sint mai scurte decit cele ale stramosilor.
Pentru Laurentiu Ulici e sigur ca timpul a trecut nedrept de repede. Pentru noi, cei ramasi fara el, viata nu doar ca trece mai repede, dar e mai lipsita de farmec. La Ulici farmecul personal era izbitor. Desi era unul dintre oamenii cei mai inteligenti pe care i-am cunoscut, avea un dar senzational de a-i face pe ceilalti sa se simta bine, nici un moment nu dorea sa epateze sau sa-si complexeze interlocutorii cu mintea lui stralucita.
Laurentiu Ulici nu se plasa niciodata serios intr-o competitie cu altii pentru ca rezultatul era cunoscut dinainte. El nu putea sa piarda. Ar fi avut oricind fair-play-ul sa se recunoasca invins, dar nu avea cum sa cunoasca infringerea si excludea cu desavirsire ideea ei. Era un jucator prea bun ca sa poata fi intrecut. La orice joc, bridge sau politica, literatura sau sah, poezie compusa la minut sau poker, el isi intrecea toti partenerii.
Cind epuiza toate jocurile la care putea sa-si arate spiritul de mare strateg si viteza de a calcula, pentru a da celor din jur o sansa, inventa pe moment alte jocuri si, inevitabil, le cistiga. Era de o ingeniozitate uluitoare care se manifesta continuu. Iar expresia ei cea mai puternica se intilnea in jocuri. El a creat impartirea scriitorilor romani pe „generatii“ si „promotii“ care, oricit s-ar infuria unii, a prins perfect. in acelasi timp insa, inventase si un fel de „pronosport“. A facut „piramide“ de scriitori si a propus fiecarui laureat Nobe
