După şapte ani de creştere exorbitantă a preţurilor pe piaţa de artă, in 2008-2009 bula speculativă a explodat (potrivit celor de la Artprice, scăderea, in 2009, a fost de 36%).
Chiar in momentul in care Damien Hirst jubila, pe bună dreptate, in urma vânzării la Sotheby's, in 2008, a unei serii de opere ieşite din atelierul său la preţul absolut extravagant de 125,4 milioane de euro, in SUA, banca Lehman Brothers işi anunţa falimentul. A fost inceputul dezastrului. De-atunci, Hirst tot incearcă să vândă, dar nu mai poate atinge preţurile exorbitante la care incă mai visează. Nici el, nici Jeff Koons, care bulversase cotele artei contemporane cu sculpturile sale cromate sau cu kitsch-urile declinate in mii de exemplare (vezi faimosul "Puppy").
Cumpărătorii, impinşi de criză, au inceput să se intoarcă preponderent spre valorile sigure şi spre achiziţiile de tip low-budget, sentimentale sau "coup de coeur", cu preţuri rotindu-se in jurul pragului de 10.000 de euro. Media de scădere (36%) nu are, desigur, decât o semnificaţie orientativă. Au existat zone unde criza nu şi-a arătat colţii: desenul, de pildă. In altele, la modul general, s-au inregistrat chiar creşteri, vezi arta chineză şi japoneză. La noi, pe o piaţă emergentă, in răspăr cu tendinţele generale, vânzările la licitaţii nu s-au simţit nicicând mai bine (vezi tabloul "Aise", al lui Camil Ressu, vândut cu 160.000 de euro). Insă, una peste alta, marile case de licitaţii, mastodonţii internaţionali, in cursul anului 2009, şi-au redus simţitor bugetul şi coeficientul de risc. Şi-au redus echipele, au coborât preţul de rezervă, au pus capăt preţurilor garantate (adică fixate dinainte şi asigurând vânzătorului o sumă contractuală in situaţia in care piesa rămâne nevândută). Totul din teama că vânzările vor ingheţa, pur şi simplu. O spaimă pricinuită de pierderile masive de lichidităţi ale