Marţi, 26 februarie 2013, Cristi Dănileţ şi Alina Ghica – au fost revocaţi din CSM.
Presa de toate culorile şi chiar de toate finanţările s-a grăbit să declare momentul drept o premieră în istoria CSM.
Da, într-adevăr, se întîmplă întîia oară în istoria acestei instituţii cînd doi membri sunt revocaţi.
O iscodire mai atentă a cazului ne arată însă că e vorba de o premieră şi în istoria postdecembristă a magistraţilor din România.
Corpul magistraţilor părea multora unit, solidar, cînd era vorba de membrii săi. Asemenea Corpului medicilor, Corpul magistraţilor îşi apăra oamenii şi cînd aceştia comiteau fapte penale.
S-a spus şi s-a scris că revocarea prin votul membrilor CSM a fost consecinţa deciziilor luate de mai multe instanţe din România.
S-a invocat, astfel, în context postdecembrist, voinţa maselor de procurori şi judecători, folosită pe vremuri de comuniştii lui Dej, pentru a înlătura din magistratură pe judecătorii incomozi.
În anii 1945-1948, pînă la Reforma judiciară ticluită de ministrul comunist al Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, şi votată de Parlamentul comunist, epurarea magistraţilor incomozi s-a făcut la cererea maselor de judecători şi procurori.
Dar chiar şi la vremea respectivă, cererile de epurare, parvenite presei sub formă de Petiţii, Rezoluţii, Scrisori deschise, se osteneau să aducă argumente în sprijinul epurării unor magistraţi.
Desigur, aceste argumente nu corespundeau adevărului (mai toate se refereau la activitatea fascistă a respectivilor), totuşi, efortul de a justifica o pretenţie sărea în ochi.
În cazul celor doi, nici o instanţă nu şi-a dat osteneala să aducă un argument din domeniul prestaţiei lor profesionale sau morale.
Nici Plenul CSM n-a catadicsit să aducă vreun argument.
Superioritatea democraţiei faţă de alte regimuri constă în efortul instituţiilor sale de a explica