În comunism, puteai număra plăcerile copilăriei pe degetele de la mîini. Pe vremea aceea nu aveam computeree, tablete, console pentru jocuri, sau jucăriile sofisticate. Bicicleta căpăta astfel dimensiunea unei plăceri absolute.
Aveam desigur fructele, pe care le furam din copacii vecinilor, mingile de fotbal, care se spărgeau în suspinele celor care le băteau pe maidane, sau patinele cu rotile rusești, prinse cu curele de piele de adidași. Bicicleta era, însă, visul oricărui copil.
Îmi amintesc ca am așteptat ceva până ce tata mi-a cumpărat o bicicletă. Aveam vreo 10 ani. A costat 600 de lei. Nu știam dacă e un preț mare. Era potrivit. Pentru mine era neprețuită. Până atunci privisem cu jind la copiii care aveau deja o bicicletă și trebuia să mă prefac în polițist de la Circulație, ca să mă pot juca cu ei, dirijând traficul pe strada bunicii. Zilele acelea se sfârșiseră. Aveam și eu, în sfârșit, o bicicletă.
Era un Pegas Modern. Verde. Cu coarne. Avea aripile și apărătoarea de lanț nichelate. Era specială. "E de fată!", mă necăjeau copiii mai mari, din invidie sau pentru a puncta superioritatea bicicletelor lor. Mă întristau glumele lor, deși nu mai fusesem niciodată atât de fericit. Ca să-i dau o notă mai masculină i-am aplecat coarnele spre înainte, atât demult încât abia mai reușeam să mă prind cu mâinile. Țineam ghidonul de la bază, iar bicicleta mea semăna cu un taur fioros, iar plimbările, cu niște coride animate de strigătele fetelor, care sperau că vor fi plimbate și ele la un moment dat.
Eram bucuros și pentru că primirea unei biciclete era semnul că părinții mei căpătau încredere în mine, că nu mai eram un copil. Bicicleta era și o responsabilitate, pentru că te puteai accidenta serios, dacă nu dădeai dovadă de o oarecare maturitate.
Am descoperit Bucureștiul cu bicicleta. Mai întâi străzile din cartierul b
