În ciuda nenumăratelor necrologuri, totalitarismul rămâne un important instrument analitic în efortul nostru de a înţelege experimentele politice moderne. Este vorba de regimuri inspirate de modele ideologice de transformare nu doar a societăţii ci şi a naturii umane.
În anii treizeci ai secolului trecut, gânditori politici anti-totalitari (democraţi liberali, social democraţi, conservatori, creştin-democraţi) au fost preocupaţi de apariţia mişcărilor de masă carismatice şi de consecinţele potenţial catastrofice ale acestora. Printre cei care au înţeles componentele definitorii mistice, chiar magice, ale proiectului totalitar au fost intelectuali ruşi (menşevici, dar şi existenţialişti creştini precum Nicolai Berdiaev), liberali francezi (de exemplu, Elie Halevy şi adeptul său, tânărul Raymond Aron) şi germani (Waldemar Gurian, care apoi şi-a construit o carieră academică în SUA, şi Eric Voegelin).
Acest curent de gândire a stat la baza dezvoltării, după cel de-al Doilea Război Mondial, a conceptului de totalitarism ca principală paradigmă interpretativă pentru înţelegerea şocantei monstruozităţi a nazismului şi stalinismului. Gânditoare cu un imens impact, Hannah Arendt nu a împărtăşit fascinaţia pentru abordarea în termeni de religie politică a celor doi gemeni totalitari, dar ea a accentuat centralitatea patosului ideologic al mişcărilor utopic-revoluţionare pe care le-a analizat în lucrarea sa clasică „Originile totalitarismului”.
Mai târziu, în anii şaizeci, a luat amploare valul revizionist. O nouă generaţie de istorici, politologi şi sociologi a început să conteste în mod fundamental abordarea totalitară, invocând caracterul static al acesteia. Argumentul era că paradigma totalitară nu reuşea să explice dinamica acestor societăţi înregimentate şi posibilităţile lor de a transcende, prin intermediul unor evoluţii interne, statutul de regim monopo